Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Prezumţii etice

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU vineri, 13 septembrie 2013

În privinţa transplantării, una dintre deosebirile esenţiale între statele care înregistrează rate ridicate ale donării de organe şi celelalte ţări este legislativă. Etic vorbind, între a prezuma consimţământul de a dona organe şi a presupune refuzul (cum se întâmplă în legislaţia română), care ar fi soluţia optimă? (Dr. A. M.)

  În legătură cu acordul (consimţământul) prezumat, dezbaterea publică din România a fost (poate încă este) dominată de Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor şi profesor de bioetică şi medicină legală la Iaşi, şi de câţiva universitari de la facultăţi de teologie ortodoxă. „Acordul prezumat încalcă autonomia persoanei şi de aceea nu trebuie să fie acceptat. Poate duce la abuz, la încălcarea drepturilor unui pacient şi atingerea sentimentelor pe care trebuie să le aibă cineva pentru un decedat“, a afirmat profesorul Astărăstoae, într-un interviu acordat acum patru ani ziarului Lumina, o publicaţie a Bisericii Ortodoxe din România. Abuzul la care se refera medicul ieşean ar afecta, cu precădere, categorii sociale dezavantajate, persoane „care nu au timp să îşi exprime dorinţa, (…) care nu sunt informate cu privire la aceste drepturi, şi familiile ar fi tentate să-şi lase rudele ca donatori, în schimbul banilor statului pentru îngropare“. La rândul lui, Vasile Răducă, titularul catedrei de teologie morală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, invoca, în aceeaşi publicaţie, credinţa dânsului că „persoana umană nu se sfârşeşte odată cu despărţirea sufletului de trup. Iar trupul reprezintă nu un simplu ambalaj al sufletului, ci are o structură şi o identitate cu care omul va reveni la învierea cea de obşte“.
  Argumentele profesorilor Astărăstoae şi Răducă merită atenţie, chiar dacă punctul lor de vedere este exprimat cu certitudinile deţinătorilor unui adevăr – prezumat de ei – de necontestat. Problema este, fireşte, posibilitatea ca Astărăstoae şi Răducă să se înşele, pentru că poziţiei lor pare să îi lipsească suportul empiric al felului în care gândesc cei în numele cărora vorbesc. Cu alte cuvinte, nu ştim (sau nu ştiu eu) care este proporţia adulţilor din România care sunt în favoarea acordului prezumat pentru prelevarea organelor după deces.
  În Statele Unite, potrivit unei investigaţii Gallup pe un eşantion reprezentativ, 70% din adulţi ar accepta să devină donatori de organe potrivit conceptului de acord prezumat. Prezenţa acestei majorităţi creează o situaţie în care probabilitatea unei decizii contrare voinţei persoanei decedate este mai mare atunci când organele nu sunt prelevate. Analogia cea mai la îndemână este cu situaţia în care cineva moare fără să-şi fi făcut un testament. În aceste cazuri, toate instanţele legale vor acorda averea familiei, chiar dacă, să spunem, persoana a donat frecvent bani unei biserici sau organizaţii filantropice. Decizia legală se bazează pe un acord prezumat, la rândul lui justificat de faptul că majoritatea oamenilor îşi lasă averea familiei. Un alt exemplu este situaţia în care o municipalitate trebuie să decidă cum dispune de un cadavru neidentificat. În România, pe baza acordului prezumat, corpul va fi înmormântat potrivit tradiţiei creştine, majoritare în ţară, în timp ce în India, de pildă, el va fi incinerat, pentru că aceasta este opţiunea generală a populaţiei.
  Să ne întoarcem însă la argumentul principal al profesorului Astărăstoae, care crede că acordul prezumat încalcă autonomia persoanei. Parafrazându-l pe Orwell, o asemenea afirmaţie presupune că, deşi cele patru principii cardinale ale eticii profesiunii noastre au importanţă egală, autonomia este „mai egală“ decât beneficienţa, non-maleficienţa sau justiţia socială. Construcţia propusă de profesorul Astărăstoae se aplică, potrivit colegului nostru, numai acordului prezumat pentru prelevarea organelor după deces, nu şi avorturilor la cerere sau suicidului asistat, unde autonomia pare să-şi piardă locul de frunte. În opinia mea, respectul pentru autonomie trebuie inclus într-o evaluare largă a dimensiunilor etice legate de acordul prezumat. M-aş întreba, de exemplu, dacă în aceste cazuri principiul beneficienţei nu înseamnă de fapt că persoana care a murit s-ar fi bucurat să ştie că organele ei salvează oameni. Aş examina, cu aceeaşi umilinţă, şi posibilitatea că existăm, chiar şi după deces, ca membri responsabili şi generoşi ai unui organism colectiv şi că justiţia socială ar trebui să ne oblige, ca medici, să facem totul pentru ca aceia dintre noi care pleacă, prin moarte, să îşi continue viaţa în acest fel.

 

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC