Newsflash

Preempţiune medicală?

de Prof. dr. Peter MANU - sept. 27 2013
Preempţiune medicală?

În clinicile universitare din România, medicul cu cel mai înalt grad universitar are, conform legii, prima opţiune pentru a fi şef de secţie. Care sunt avantajele şi dezavantajele acestei prevederi? (Dr. A. M.)

 

   Paris est l’endroit du monde, et le café de la Régence est l’endroit de Paris où l’on joue le mieux à ce jeu spunea Diderot despre şah, povestind tribulaţiile nepotului lui Rameau. Acelaşi lucru s-a spus, cu mult aplomb, despre Şcoala de medicină din Paris din secolul XIX, unde s-a format majoritatea celor care s-au distins în mediul academic din România. Dar gloria, cum ştim prea bine, e trecătoare, aşa cum se poate vedea citind numele profesorilor de la Facultatea de Medicină din Oraşul-lumină. Dintre cei 14 bărbaţi, singurele nume pe care le recunosc sunt cele ale lui Victor André Cornil, autor, împreună cu Victor Babeş, al primului tratat de bacteriologie clinică, Georges Hayem, care a descris, în colaborare cu Fernand Widal, anemiile hemolitice dobândite, şi Paul Georges Dieulafoy, şeful clinicii medicale de la Hôtel-Dieu. Iar dintre cei din urmă, singurul care a rămas relevant este Dieulafoy, pe care îl evoc studenţilor mei de fiecare dată când examinăm pacienţi care ar putea avea apendicită acută.
   Dacă la café de la Régence şahul se juca cel mai bine, atunci la spitalul Hôtel-Dieu se practica medicina de cel mai înalt calibru din Paris, mai ales începând cu perioada 1852–1867, în care serviciul de medicină internă a fost condus de Armand Trousseau. După moartea lui Trousseau, împăratul Napoleon III l-a numit şef al serviciului pe Germain See, sans limite d’age. Despre See se ştie astăzi numai că a introdus salicilatul de sodiu în tratamentul bolilor reumatismale. Născut în 1818, See a rămas în funcţie până la moarte, în 1896, dar, în ultimul deceniu al vieţii sale, conducerea activităţilor administrative şi clinice de la Hôtel-Dieu a fost încredinţată lui Dieulafoy şi lui Étienne Lancereaux, elevi ai lui Trousseau. La moartea lui See, Dieulafoy i-a succedat la conducerea serviciului, iar Lancereaux a decis să renunţe la a mai vedea bolnavi la Hôtel-Dieu, cel mai bun spital al Franţei, şi s-a mutat la Notre-Dame du Perpétuel Secours, un mic aşezământ fără afiliere academică, administrat şi finanţat de Arhidioceza Parisului în suburbia industrială Levallois, unde a fost urmat de numai unul dintre studenţii săi, Nicolae Paulescu.
   E greu de spus astăzi dacă Dieulafoy era un clinician sau om de ştiinţă mai talentat şi mai productiv decât Lancereaux. Triadei lui Dieulafoy îi putem opune faptul că Lancereaux este unanim creditat cu descoperirea atrofiei pancreatice în cazurile de diabet maigre, o observaţie care a deschis era izolării insulinei. Reputaţia lor era egală, cum se vede şi din faptul că amândoi au fost aleşi, în ani succesivi, în prestigiosul post de preşedinte al Academiei Naţionale de Medicină. Nici statutul social nu pare să fi creat un dezavantaj pentru Lancereaux, care era căsătorit cu Elisabeth Saint-Elme-Petit, nepoata (încă) celebrului strateg bonapartist generalul conte Henri FranÎois Delaborde. Motivul alegerii lui Dieulafoy era cât se poate de simplu: era profesor (de patologie), în timp ce Lancereaux nu avea titlu universitar.
   Ideea ca medicul cu cel mai înalt grad universitar să aibă prima opţiune pentru a fi şeful unui serviciu clinic este anacronică şi nejustificată. În esenţă, legislaţia presupune că atributele necesare promovării academice ar asigura performanţe administrative. În acelaşi timp, legislaţia impune, celor care vor să promoveze academic, realizări în cercetare şi performanţă didactică. În teorie, cineva care conduce un program viguros de cercetare şi este intens implicat în educaţia medicală formativă poate să fie şi un coordonator competent al unui serviciu clinic. Mulţi însă nu pot fi, pentru că le lipsesc calităţile considerate astăzi esenţiale pentru orice funcţie administrativă, anume: inteligenţa emoţională, suma cunoaşterii de sine, controlul propriilor emoţii şi capacitatea de a îşi motiva colaboratorii şi de a îi înţelege*.

 

*Goleman D. Working with emotional intelligence. Bantam Books, New York, 1998

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe