În clinicile universitare din România,
medicul cu cel mai înalt grad universitar are, conform legii, prima opţiune
pentru a fi şef de secţie. Care sunt avantajele şi dezavantajele acestei
prevederi? (Dr. A. M.)
Paris
est l’endroit du monde, et le café de la Régence est l’endroit de Paris où l’on
joue le mieux à ce jeu spunea Diderot despre şah, povestind tribulaţiile
nepotului lui Rameau. Acelaşi lucru s-a spus, cu mult aplomb, despre Şcoala de
medicină din Paris din secolul XIX, unde s-a format majoritatea celor care s-au
distins în mediul academic din România. Dar gloria, cum ştim prea bine, e trecătoare,
aşa cum se poate vedea citind numele profesorilor de la Facultatea de Medicină
din Oraşul-lumină. Dintre cei 14 bărbaţi, singurele nume pe care le recunosc
sunt cele ale lui Victor André Cornil, autor, împreună cu Victor Babeş, al
primului tratat de bacteriologie clinică, Georges Hayem, care a descris, în
colaborare cu Fernand Widal, anemiile hemolitice dobândite, şi Paul Georges
Dieulafoy, şeful clinicii medicale de la Hôtel-Dieu. Iar dintre cei din urmă,
singurul care a rămas relevant este Dieulafoy, pe care îl evoc studenţilor mei
de fiecare dată când examinăm pacienţi care ar putea avea apendicită acută.
Dacă
la café de la Régence şahul se juca cel mai bine, atunci la spitalul Hôtel-Dieu
se practica medicina de cel mai înalt calibru din Paris, mai ales începând cu
perioada 1852–1867, în care serviciul de medicină internă a fost condus de
Armand Trousseau. După moartea lui Trousseau, împăratul Napoleon III l-a numit şef
al serviciului pe Germain See, sans
limite d’age. Despre See se ştie astăzi numai că a introdus salicilatul de
sodiu în tratamentul bolilor reumatismale. Născut în 1818, See a rămas în funcţie
până la moarte, în 1896, dar, în ultimul deceniu al vieţii sale, conducerea
activităţilor administrative şi clinice de la Hôtel-Dieu a fost încredinţată
lui Dieulafoy şi lui Étienne Lancereaux, elevi ai lui Trousseau. La moartea lui
See, Dieulafoy i-a succedat la conducerea serviciului, iar Lancereaux a decis să
renunţe la a mai vedea bolnavi la Hôtel-Dieu, cel mai bun spital al Franţei, şi
s-a mutat la Notre-Dame du Perpétuel Secours, un mic aşezământ fără afiliere
academică, administrat şi finanţat de Arhidioceza Parisului în suburbia
industrială Levallois, unde a fost urmat de numai unul dintre studenţii săi,
Nicolae Paulescu.
E
greu de spus astăzi dacă Dieulafoy era un clinician sau om de ştiinţă mai
talentat şi mai productiv decât Lancereaux. Triadei lui Dieulafoy îi putem
opune faptul că Lancereaux este unanim creditat cu descoperirea atrofiei
pancreatice în cazurile de diabet maigre,
o observaţie care a deschis era izolării insulinei. Reputaţia lor era egală,
cum se vede şi din faptul că amândoi au fost aleşi, în ani succesivi, în
prestigiosul post de preşedinte al Academiei Naţionale de Medicină. Nici
statutul social nu pare să fi creat un dezavantaj pentru Lancereaux, care era căsătorit
cu Elisabeth Saint-Elme-Petit, nepoata (încă) celebrului strateg bonapartist
generalul conte Henri FranÎois Delaborde. Motivul alegerii lui Dieulafoy era
cât se poate de simplu: era profesor (de patologie), în timp ce Lancereaux nu
avea titlu universitar.
Ideea
ca medicul cu cel mai înalt grad universitar să aibă prima opţiune pentru a fi şeful
unui serviciu clinic este anacronică şi nejustificată. În esenţă, legislaţia
presupune că atributele necesare promovării academice ar asigura performanţe
administrative. În acelaşi timp, legislaţia impune, celor care vor să promoveze
academic, realizări în cercetare şi performanţă didactică. În teorie, cineva
care conduce un program viguros de cercetare şi este intens implicat în educaţia
medicală formativă poate să fie şi un coordonator competent al unui serviciu
clinic. Mulţi însă nu pot fi, pentru că le lipsesc calităţile considerate astăzi
esenţiale pentru orice funcţie administrativă, anume: inteligenţa emoţională,
suma cunoaşterii de sine, controlul propriilor emoţii şi capacitatea de a îşi
motiva colaboratorii şi de a îi înţelege*.
*Goleman
D. Working with emotional intelligence. Bantam Books, New York, 1998
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.