Cobor înapoi în holul mare de la parter. Una din femeile de serviciu care mătură obosită holul mă întreabă ce caut aici. Când aude că am venit pentru clădire, oftează: „Doamna administratoare se zbate să facă frumos, dar nu sunt fonduri, d-asta arată aşa. Iar tinerii care stau aici nu păstrează, distrug! Capacurile de WC şi capetele de duş dispar în prima săptămână! Păi, mă scuzaţi, ştiţi cum găsesc eu dimineaţa toaletele şi duşurile? Pline de rahat. Duşurile, pline! Unii îşi lasă în urmă lenjeria murdară în duşuri. Şi majoritatea de aici sunt medici rezidenţi! Păi se poate?! Am şi eu un ficat, un stomac!“.

   Timpul liber din zilele următoare îl petrec în holul Facultăţii de Arhitectură, încercând să găsesc povestea Căminului Medico-Sanitar, aşa cum apare el înscris în patrimoniu. Stau în faţa catedrei de „Istorie şi Conservarea Patrimoniului“ câteva zeci de minute, trei zile la rând şi vorbesc cu şase profesori. Nimeni nu ştie nimic, mă trimit întotdeauna la altcineva.

   Merg şi la fostul profesor de anatomie să întreb, dar nici el nu ştie să-mi spună prea multe, ba chiar mă avertizează să nu mă bag în istoria clădirii acesteia pentru că are şi părţi urâte. Colegii nu ştiu nimic, iar la Biblioteca Centrală şi pe Internet găsesc doar Analele Facultăţii de Medicină de la Oradea, Galaţi şi Craiova. Istoria patrimoniului UMF „Carol Davila“ nu există aici.

   Salvarea vine de la Oana Tudorache, fost preşedinte SSMB, acum rezidentă. Ţine să-mi zică de mai multe ori că informaţiile pe care le deţine sunt istorii auzite de la cei mai mari, când era în anul I, „nu am nicio dovadă, nu am văzut nicio dovadă“.

    Locul a aparţinut Societăţii Studenţilor înfiinţate în 1875, spaţiul pentru construcţie fiind donat la începutul secolului XX de către regele Carol I. Se pare că clădirea a fost construită din donaţii ale medicilor pentru SSMB-ul de atunci, care era, aşa cum scrie prof. dr. Victor Papilian într-un volum omagial dedicat societăţii, „focar de cultură ştiinţifică deopotrivă pentru profesori, medici şi studenţi“. Clădirea a funcţionat ca sediu administrativ SSM, sediu al redacţiei revistei Spitalul, dar şi drept cămin pentru schimburile internaţionale între studenţi pe care SSM le coordona. Când s-a instalat regimul comunist, clădirea a trecut în patrimoniul UMF şi a funcţionat ca locuinţă pentru mediciniştii şi rezidenţii români veniţi din provincie.

   Doctorul Constantin Dănulescu, medic radiolog, dizident şi deţinut politic al regimului comunist, scria despre rolul clădirii din Izvor, într-un document apărut la aniversarea de 50 de ani a SSM: „[Societatea], odată cu terminarea măreţului său Palat propriu, îşi va putea câştiga cu adevărat dreptul de cetăţenie ca orişice înaltă instituţie culturală a Statului.“

   Cât despre partea urâtă, despre care mă avertizase profesorul de anatomie, Oana spune sec că e vorba de amănunte mercantiliste şi de încercări mai puţin onorabile ale unora de a retroceda clădirea SSMB, dar nu dă amănunte. Cert este că SSMB de azi creşte şi tinde să devină aceeaşi instituţie puternică de acum 100 de ani.

    Înainte să scriu toate acestea, îi povestesc unui coleg de grupă de istoria clădirii şi de cei care locuiesc acum acolo. Matei îşi încruntă sprâncenele şi mă-ntreabă: „Hm, şi crezi că dacă ar şti povestea asta, ar începe să le pese de clădire şi nu ar mai mânji băile cu rahat?“…