Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Potențialul medicinii primare

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU luni, 10 august 2015
     Omul e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme, dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca la un criteriu important de umanitate.
     Un nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale, clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea „holisticului“.
     Desigur, abordarea holistică în medicină nu o exclude pe cea analitică, cu condiția de a înțelege că în centrul unui sistem medical funcțional nu mai poate fi medicul, ci echipa terapeutică. Medicii înșiși au mari dificultăți în a accepta acest lucru. Relațiile din interiorul echipelor medicale sunt cel mai adesea tensionate și precare, foarte departe de organicitatea fluidă de care ar fi nevoie și ținute în viață doar de „protocoale“, niște texte care ar trebui să aibă claritatea legilor și fundamentarea științei, dar sunt adesea fragile, insuficiente, indisponibile sau prea maleabile la interpretare. Iar medicul, dezorientat și rănit de profunda schimbare de imagine și statut social prin care a trecut în ultimele decenii, de contrastul dintre așteptarea adolescentului care intra la facultatea de medicină ca să salveze lumea și realitatea împlinirii sale profesionale, se agață cât poate de fantasmele simbolice ale rolului său în lume.
     Psihiatria e una dintre specialitățile care încă pretinde că are ca obiect omul, și nu o părticică din el. Într-adevăr, într-un anumit sens, conștiința umană este „tot ceea ce suntem și tot ceea ce avem“ (Giulio Tononi), iar psihiatria diagnostichează și tratează tulburări calitative ale câmpului conștiinței și ale funcției sale integrale, personalitatea. Însă efortul concertat al psihiatriei contemporane nu este unul holistic, ci, din contră, unul analitic. Edițiile succesive ale DSM, începând de la cea de-a treia, precum și investițiile de capital și speranță în neuroștiințe ca explicație și cură a bolilor minții stau mărturie acestui fapt. Psihiatria analizează omul, îl împarte în semne, sindroame și semne, și e bine că o face, îl „disecă“, și e bine că o face – e un demers biomedical și fără el ne-am întoarce în întunericul Evului Mediu, chiar dacă restul lumii nu privește deloc psihiatria cu ochi buni, tocmai din cauza asta.
     Nu, psihiatria nu are omul ca obiect, ci ca scop. Psihiatria, și medicina în general, sunt așadar demersuri umanitare, în intenția lor originară și în orice progres posibil.
     Există o singură specialitate medicală care are omul nu ca obiectiv, ci și ca obiect: medicina de familie. Medicul de familie are posibilitatea remarcabilă de a se ocupa de om în mediul său, familial și social, precum și de a dezvolta o relație de durată, uneori de o viață, cu pacientul său. El ar trebui să fie mult mai aproape de idealul holistic și social de medicină. De asemenea, medicul de familie ar putea fi specialistul care prezintă cea mai mare încredere, pentru că el însuși este parte a comunității, în mijlocul ei, nu la perifieria dubioasă în care restul medicinii (și mai ales psihiatria) e cantonată. Mai mult, medicul de familie ar putea să fie mult mai mult decât o voce profesională în mijlocul „profanilor“: ar putea fi însăși vocea comunității, conectată nemijlocit la cele mai acute suferințe și nevoi ale acesteia.
     Însă în România, și nu numai, când te gândești la medicina de familie îți vin în minte birocrația, coșmarul cardurilor, relația cu asigurările de sănătate (medicii sunt văzuți mai curând ca paznici ai porților sistemului decât ca agenți binefăcători ai acestuia), timpul insuficient de consultație, triajul ca scop al vizitei („mă duc să-mi dea o trimitere“). Medicii de familie sunt supuși unor presiuni imense din toate părțile, inclusiv din partea pacienților care nu îi mai recunosc ca profesioniști. Riscul psihologic profesional în medicină este maxim în îngrijirea primară. Nu trebuie să ne mire, de exemplu, nici revolta doctorului Florin Haidamac (care scrie plastic într-un ziar local din Suceava despre pretențiile exagerate ale pacienților), nici reacția involuntară de simpatie pe care textele dumisale ne-o produc. Reglementările legale oficiale fac aproape imposibilă colaborarea medicinii de familie cu întreg sectorul privat din medicină.
     Potențialul enorm al medicinii primare este din ce în ce mai recunoscut în mediile noastre academice și profesionale. Devine tot mai evident că răspunsul la dilemele alienării noastre de pacienți se află în comunitate, nu în numeroasele turnuri de fildeș ale ultraspecializării, oricât de necesare ar fi acestea. Distanța de la teorie la practică este însă deocamdată doar un câmp minat, pe care noi, specialiștii, îl evităm cu dezinteres și teamă.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC