Omul
e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme,
dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma
acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu
adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e
diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca
la un criteriu important de umanitate.
Un
nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar
bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se
sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine
stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile
acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu
și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga
medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale,
clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar
în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau
sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de
om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu
ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în
sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri
pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis
apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători
non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această
fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea
„holisticului“.
Desigur,
abordarea holistică în medicină nu o exclude pe cea analitică, cu condiția de a
înțelege că în centrul unui sistem medical funcțional nu mai poate fi medicul,
ci echipa terapeutică. Medicii înșiși au mari dificultăți în a accepta acest
lucru. Relațiile din interiorul echipelor medicale sunt cel mai adesea tensionate
și precare, foarte departe de organicitatea fluidă de care ar fi nevoie și
ținute în viață doar de „protocoale“, niște texte care ar trebui să aibă
claritatea legilor și fundamentarea științei, dar sunt adesea fragile,
insuficiente, indisponibile sau prea maleabile la interpretare. Iar medicul,
dezorientat și rănit de profunda schimbare de imagine și statut social prin
care a trecut în ultimele decenii, de contrastul dintre așteptarea
adolescentului care intra la facultatea de medicină ca să salveze lumea și
realitatea împlinirii sale profesionale, se agață cât poate de fantasmele
simbolice ale rolului său în lume.
Psihiatria
e una dintre specialitățile care încă pretinde că are ca obiect omul, și nu o
părticică din el. Într-adevăr, într-un anumit sens, conștiința umană este „tot
ceea ce suntem și tot ceea ce avem“ (Giulio Tononi), iar psihiatria
diagnostichează și tratează tulburări calitative ale câmpului conștiinței și
ale funcției sale integrale, personalitatea. Însă efortul concertat al psihiatriei
contemporane nu este unul holistic, ci, din contră, unul analitic. Edițiile
succesive ale DSM, începând de la cea de-a treia, precum și investițiile de
capital și speranță în neuroștiințe ca explicație și cură a bolilor minții stau
mărturie acestui fapt. Psihiatria analizează omul, îl împarte în semne,
sindroame și semne, și e bine că o face, îl „disecă“, și e bine că o face – e
un demers biomedical și fără el ne-am întoarce în întunericul Evului Mediu,
chiar dacă restul lumii nu privește deloc psihiatria cu ochi buni, tocmai din
cauza asta.
Nu,
psihiatria nu are omul ca obiect, ci ca scop. Psihiatria, și medicina în
general, sunt așadar demersuri umanitare, în intenția lor originară și
în orice progres posibil.
Există
o singură specialitate medicală care are omul nu ca obiectiv, ci și ca obiect:
medicina de familie. Medicul de familie are posibilitatea remarcabilă de a se
ocupa de om în mediul său, familial și social, precum și de a dezvolta o
relație de durată, uneori de o viață, cu pacientul său. El ar trebui să fie
mult mai aproape de idealul holistic și social de medicină. De asemenea,
medicul de familie ar putea fi specialistul care prezintă cea mai mare
încredere, pentru că el însuși este parte a comunității, în mijlocul ei, nu la
perifieria dubioasă în care restul medicinii (și mai ales psihiatria) e
cantonată. Mai mult, medicul de familie ar putea să fie mult mai mult decât o
voce profesională în mijlocul „profanilor“: ar putea fi însăși vocea
comunității, conectată nemijlocit la cele mai acute suferințe și nevoi ale
acesteia.
Însă
în România, și nu numai, când te gândești la medicina de familie îți vin în
minte birocrația, coșmarul cardurilor, relația cu asigurările de sănătate
(medicii sunt văzuți mai curând ca paznici ai porților sistemului decât ca
agenți binefăcători ai acestuia), timpul insuficient de consultație, triajul ca
scop al vizitei („mă duc să-mi dea o trimitere“). Medicii de familie sunt
supuși unor presiuni imense din toate părțile, inclusiv din partea pacienților
care nu îi mai recunosc ca profesioniști. Riscul psihologic profesional în
medicină este maxim în îngrijirea primară. Nu trebuie să ne mire, de exemplu,
nici revolta doctorului Florin Haidamac (care scrie plastic într-un ziar local
din Suceava despre pretențiile exagerate ale pacienților), nici reacția
involuntară de simpatie pe care textele dumisale ne-o produc. Reglementările
legale oficiale fac aproape imposibilă colaborarea medicinii de familie cu
întreg sectorul privat din medicină.
Potențialul
enorm al medicinii primare este din ce în ce mai recunoscut în mediile noastre
academice și profesionale. Devine tot mai evident că răspunsul la dilemele
alienării noastre de pacienți se află în comunitate, nu în numeroasele turnuri
de fildeș ale ultraspecializării, oricât de necesare ar fi acestea. Distanța de
la teorie la practică este însă deocamdată doar un câmp minat, pe care noi,
specialiștii, îl evităm cu dezinteres și teamă.
