„Vom avea şi în viitor medici buni?“ Acesta
este titlul remarcabilului articol semnat de profesorul Oliviu Pascu, publicat
în „Viaţa medicală“ nr. 4/2013, scris într-un registru bine temperat, cu
dragoste de dascăl şi contaminându-şi emoţional cititorul. Într-adevăr,
medicina este şi o profesiune de ideal, ceea ce implică un anume grad de renunţare
la altele, deoarece timpul ni s-a dat cu măsură. Comportamentul faţă de
pacient, formarea studenţilor în medicină, motivaţia lor, rolul „maestrului“ în
devenirea medicului sunt puncte pe care profesorul Pascu, el însuşi un maestru,
le atinge cu pertinenţă, în final menţionând faptul că trăim în România, ţară
care are (şi ea) nevoie de medici buni; aş spune nu doar că „trăim în“, dar şi
că „trăim pentru“.
Tinerii, în formarea lor, au nevoie de
modele, iar corpul didactic, în ansamblul său, se străduieşte să se ridice la
înălţimea acestei cerinţe, care nu este doar de resort profesional, ci şi etic.
Este nevoie de mai multă exigenţă pe ambele planuri, dar cu deosebire pe cel de
al doilea. Deschiderea de după 1989 nu a fost urmată de un suflu viguros
novator, care să înlăture racilele sistemului comunist atât de anchilozant. Ne
aşteptam să revină în România mari personalităţi, care s-au afirmat cu prisosinţă
în afară. Să li se adreseze un apel în acest sens. Nu numai că a lipsit acest
lucru, dar cei care au dorit insistent să revină, aducând un bagaj de cunoştinţe
profesionale, dar şi de „know-how“ – doar şcolile de medicină româneşti au
fost formate şi înălţate de astfel de oameni –, ei bine, tocmai aceştia au fost
respinşi, blocaţi în încercările lor. Aş da exemplul lui Dan Pospai, ilustru
gastroenterolog la Paris, figurând printre redactorii celei mai prestigioase
reviste de profil, cu contribuţii de primă importanţă în domeniu, care a dorit
să candideze pentru un post de conferenţiar (doar atât) la UMF „Carol Davila“
din Capitală. Cu ce gust amar, refuzat fiind, s-a reîntors în Franţa! Să-l mai
amintim doar pe Silviu Poenaru, tot de la Paris, ilustru în domeniul neurologiei,
care a susţinut un superb discurs în amfiteatrul aceleiaşi facultăţi bucureştene
în care nefrologul Victor Beroniade nu a fost promovat dincolo de şef de lucrări
sau unde geneticianul (poate chiar de geniu) Constantin Maximilian nu a fost
avansat profesor. În vremea comunismului, promovarea se făcea prin partid, era
suficient să ajungi secretar de partid ca să ai asigurat profesoratul. Chiar şi
după 1989, foştii secretari de partid au urcat ierarhic cu o viteză vertiginoasă,
unii ajungând profesori nu doar cu un dosar profesional extrem de subţire, dar şi
falsificat în bună măsură, lucru trecut cu vederea. Ce fel de model poate fi un
profesor care a comis falsuri grosolane în dosarul de concurs sau, ulterior,
falsuri ştiinţifice, plagiate şi încă altele? Menţinerea acestora în învăţământ
contravine Legii dar, mai cu seamă, normelor morale, şi dăunează imaginii
ansamblului de onestitate şi muncă cinstită al corpului didactic medical. În
lumea europeană, la care a aderat şi România, atari lucruri nu sunt tolerate.
Ziare de cel mai înalt prestigiu din UE vorbesc de România ca fiind „o pată ruşinoasă
pe harta Europei“, tocmai din astfel de pricini. România are nevoie de un
ministru al educaţiei care să aplice legea, ad
litteram, lege care nu prevede rabaturi sau perisabilitate. Desigur, fraude
s-au petrecut şi în alte universităţi, nu doar de medicină, dar în grad mai redus şi mai aspru sancţionate
atunci când au fost dezvăluite.
În mass-media apar, din când în când, dezvăluiri
privind modul în care se „fabrică“ tezele de doctorat, despre cum se obţine
promovarea unor examene (prin bani, favoruri sexuale pretinse de ambele sexe
etc.), fapte care, deşi mai puţin incriminatorii faţă de falsurile amintite mai
sus, întunecă prestigiul corpului didactic medical, onest în ansamblul său.
În cadrul Mecanismului de cooperare şi
verificare, România a fost în mod apăsat atenţionată pentru (să-i spunem
eufemistic) toleranţa pe care o manifestă faţă de incorectitudine. MCV va
continua, în mod necesar. Faptele îl impun. Oare învăţământul nostru medical,
destul de nereformat, nu alimentează şi el prelungirea MCV pentru România? În
puţine locuri din lume vocea societăţii civile este atât de înăbuşită şi lipsită
de ecou cum este în România.
Nu aş dori să las a se crede că promovarea
pseudovalorilor în detrimentul celor autentice ar fi caracteristică universităţilor
de medicină. O regăsim pretutindeni în spaţiul mioritic, chiar şi în sculptură,
de pildă. Dimitrie Demu, aromân (corect armân), născut în partea Macedoniei
anexată de Grecia după 1912, românizat apoi, manifestând o pătimaşă dragoste de
România, este considerat părintele sculpturii moderne sud-americane, operele
sale monumentale împodobind numeroase locuri, îndeosebi în Venezuela, unde s-a
refugiat. Ce l-ar fi aşteptat dacă rămânea aici nu e greu de presupus dacă ne
gândim câţi macedo-armâni au umplut Canalul şi închisorile comuniste, mii
dintre ei deportaţi, cu întreaga familie, doar pentru apartenenţa la această
etnie. (Securitatea a consemnat clar motivul deportării: macedonean.)
Se discută acum despre repatrierea
osemintelor lui Constantin Brâncuşi, care a murit cu dorul patriei în suflet
(în ultimii ani nu asculta decât muzică oltenească, distilatul sufletului
gorjean). El a dorit să lase moştenire ţării sale opere de inestimabilă
valoare, dar a fost refuzat în mod ruşinos. În şedinţa Academiei RPR din 28
februarie 1951, prezidată de A. Toma (poetul osanalelor comunismului), s-a dezbătut
solicitarea lui Brâncuşi de a dona României 230 de sculpturi, 41 de desene etc.
În ciuda susţinerii lui Ion Jalea, Victor Eftimiu, Camil Petrescu şi Geo Bogza,
s-a considerat că acestea „nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în
România“. Mihail Sadoveanu, pe atunci preşedintele Academiei RPR, s-a exprimat:
„luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!“. S-a spus, de asemenea, că „nu
avem nevoie de pietroaiele lui Brâncuşi“. Aceasta a fost soarta cererii
genialului sculptor. Mai marii partidului comunist se pronunţaseră însă mai
înainte. Teohari Georgescu şi Leonte Răutu (Lev Nicolaievici Oigenstein, pe
numele adevărat) declaraseră că „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care
le-ar putea face orice ţăran neinstruit“ şi care „nu ajută la edificarea
socialismului în România“, Academia RPR conformându-se apoi slugarnic.
România ar trebui să se ruşineze pentru
refuzul repetat de a edifica monumentele pe care le-a propus Brâncuşi. Ploieştiul
a refuzat fântâna-monument dedicată lui Caragiale. Nu au fost acceptate nici
proiectele de monument funerar în amintirea lui Octavian Goga, nici „Fântâna
arhaică“ în memoria lui Spiru Haret, nici măcar monumentul eroilor Primului Război
Mondial, pe care sculptorul dorea să-l realizeze la Peştişani, lângă locul său
de naştere! Mai mult, comuniştii au încercat să doboare şi să trimită la fier
vechi Coloana Infinitului de la Tg. Jiu. Fier vechi! Aşa cum, recent, s-au
trimis la fier vechi uzine întregi dotate la ultimul nivel tehnologic.
Desigur, trăim în România, o iubim şi
continuăm să luptăm pentru această ţară.
