În septembrie 2016, cu o întârziere
de câteva luni, spitalul din Amiens, Franța, a anunțat decesul
celei care fusese, cu unsprezece ani în urmă, pacienta cu primul
transplant facial reușit. Femeia fusese desfigurată grav de
propriul câine și operația i-a restabilit o înfățișare
decentă. Dar viața postoperatorie a Isabellei Dinoire nu a fost
deloc ușoară: aceasta a trecut prin mai multe episoade de rejecție,
insuficiență renală și a dezvoltat două cancere – toate aceste
complicații fiind induse de tratamentul imunosupresiv.
Pe lista marilor realizări ale
secolului XX, alături de electrificare, de inventarea automobilului,
aeroplanului și submarinului, de explorarea întregii planete, de
revoluția comunicațiilor și de cea a limbajului digital, de
zborurile cosmice și de descoperirea legilor geneticii, se înscriu
și transplanturile de organe vitale: rinichi (Joseph Murray, SUA,
1954), ficat (Thomas Starzl, SUA, 1963), cord (frații Barnard,
Republica Africa de Sud, 1967) și plămân (James Hardy, SUA, 1963).
Pe lângă acestea, medicina a marcat victorii și în transplantarea
de țesuturi și celule: piele (Carl Bunger, 1823), măduvă osoasă
(Donnall Thomas, 1956), cornee (Eduard Zirm, 1905), valve cardiace,
fragmente osoase, segmente de artere și vene. Dar ele nu au acaparat
atenția mediei și a publicului în același mod ca transplantările
pentru salvarea de vieți.
După anul 2000, s-au făcut
încercări reușite de a transplanta segmente corporale
vascularizate și multitisulare, așa cum sunt uterul, penisul, fața
și extremitățile. De data aceasta, eforturile și cheltuielile
mari legate de proceduri nu au mai fost motivate de intenția de a
prelungi viața pacienților, care nu se aflau în faza de pericol
iminent, ci de dorința de a oferi aparență, confort și funcții
superioare, de a îmbunătăți calitatea vieții și starea psihică
a celor afectați, dintre care unii nici nu puteau fi numiți cu
adevărat bolnavi.
Acceptarea de către marele public a
acestui tip de intervenții a evoluat în timp, dar unele diferențe
notabile față de transplanturile vitale persistă. Mai întâi,
după 60 de ani de istorie a medicinii de transplant, oamenii sunt
mai înclinați să accepte prelevarea unui organ intern de la un
membru de familie, după moartea clinică, dar par mult mai puțin
pregătiți să-și dea acordul pentru donarea de părți corporale,
a căror prelevare rezultă în mutilarea vizibilă a corpului. Apoi,
cei care trec prin transplantarea de acest tip au un nou fel de
probleme în perioada postoperatorie. Înlocuirea feței va duce
inevitabil la dificultăți în adaptarea la o identitate nouă, atât
pentru cel transplantat, cât și pentru cei din cercul lui apropiat.
Sindromul de respingere este frecvent și – în cazul
transplantărilor feței – a atins procentul de 65%. De la prima
încercare reușită a chirurgilor francezi Dubernard și Devauchelle
din anul 2005, s-au adunat în lume 40 de subiecți cu transplant
facial total și lumea abia acum învață care sunt urmările
acestei proceduri și prin ce trec cei operați.
Un alt aspect particular este și cel
legat de insuccesul recuperării funcției, care a fost indicația
principală a intervenției. Astfel, unii pacienți ale căror membre
transplantate nu lucrează, afirmă că beneficiile protezărilor ar
fi fost superioare. La femeile cu transplant pentru agenezie uterină,
mai multe intervenții au eșuat, în special din cauza
complicațiilor septice și a sindromului de respingere. Dar și
dintre cele la care transplantul a prins, multe nu au fost capabile
să conceapă.
Fără îndoială, chirurgia
transplanturilor nevitale este un câmp de activitate încă nou și
la început de drum. În Statele Unite s-au făcut până în prezent
17 transplantări unilaterale de mână sau antebraț, 11 bilaterale,
11 transplantări de față, una de penis și una de uter. Anul 2016
va rămâne un an de cotitură pentru acest tip de intervenții: în
Statele Unite, transplanturile nevitale au fost incluse pentru prima
dată în aceeași categorie cu cele vitale, beneficiind astfel de
finanțare și aprobare. Dar rămâne încă fără răspuns
întrebarea: câți oameni vor accepta o intervenție de mare risc,
precum și dezavantajele majore ale terapiei de suprimare a
imunității pentru a arăta altfel sau pentru a restabili
integritatea organelor genitale, fără a avea o garanție de 100% a
succesului?