Suntem cu toții foarte stresați. Da, da, chiar și dumneata, cititorule, o știi prea bine. Cu toții cărăm câte un sac imens, precum al lui Moș Crăciun, doar că noi nu avem sanie și reni să ne ajute, și nu e plin cu daruri, ci cu oboseală. De fapt, pentru fiecare „dar” pe care îl facem, noi, cei chemați să dăruim, primim în schimb o felie zdravănă de oboseală. Cum domnul doctor Sever Oană de multe ori ne-a explicat, medicina e un fel de economie a darului, și e în natura economiei darului să primești nu de unde dai, ci nu se știe de unde și nu se știe când. După Benjamin Franklin, primești de acolo de unde ai mai primit, nu de unde ai mai dat. Spre exemplu, primești o nouă ordonanță de urgență de la Guvern, 8/2018 îi spune, și din ea afli că vai și amar de cine va prescrie în afara „protocoalelor”. Și te trezești că, dacă ai protocoale, sunt din vremuri străvechi și scrise pe genunchi, ultima dată când tot Guvernul le-a cerut de pe o zi pe alta. Altfel, „ți se impută”. Peștele de la cap se impută, nu?

Deschid secțiunea de știri de pe site-ul Asociației americane de psihiatrie, pe care o citesc de obicei la micul dejun așteptând să mi se dezlipească neuronii colabați ca să îi pot pune iar la treabă într-o nouă zi de lucru, și descopăr încă un lot întreg de articole despre sindromul burnout la medici, e ditamai buzz-ul în presa de specialitate, semn că nu doar românii au probleme. Asta ne bucură întotdeauna, e o alinare când capra aia mereu mai grasă, de peste gard, mai și moare. Ultimul dintre articole se referă la copiii mici, cum că dacă ai unul dintre aceștia, riști să faci unul din acela, un burnout. De altfel, e multă literatură despre prevalența alarmantă a burnoutului, despre factorii de risc ai acestuia, la medici, printre care cei mai proeminenți sunt că ești medic, că ești tânăr (rezident) și că ești femeie – mai ales mamă după cum tocmai am citit, adică lucruri care, odată săvârșite, nu prea mai sunt remediabile pentru majoritatea dintre noi. Mai găsim și numeroase texte despre cum avem chiar o datorie morală să luptăm cu burnoutul, fiindcă s-a dovedit că ne afectează empatia și relația cu pacientul. Eu credeam că era un lucru implicit definiției burnoutului. Dar o dovadă în plus nu strică niciodată.

S-a scris mult mai puțin despre ce e de făcut. De altfel, deși burnoutul există și se scrie enorm despre el în ultima vreme – eu însumi am tocit câteva tastaturi cu el, el nu este codificat ca diagnostic și, deci, nici nu prea ai cum să cercetezi metode de intervenție. Putem face un sofism și să zicem, precum unii autori, că burnoutul e întotdeauna o problemă de sistem și că trebuie, așadar, rezolvat de manageri, decidenți și guvernanți. Asta mă liniștește foarte tare, aștept o nouă ordonanță care să ne ușureze sacul mai sus menționat, dar ce mă fac între timp?

Ah, uite și un articol singuratic care propune și o soluție. Ghiciți care e? Mindfulness. Ea ne-ar ajuta să ne regăsim comportamentul prosocial, empatia și echilibrul relației cu pacientul, zice un studiuleț făcut pe 13 psihiatri. Număr fatidic, căci o mare meta-analiză publicată aproape în același timp arată că mindfulness are efecte foarte limitate asupra comportamentului prosocial, asta dacă le are. Sau, cum zice medicul neurosceptic Steven Novella pe blogul său, mindfulness e la fel de eficace ca uitatul la televizor.

Asta e foarte bine. Nu toți suntem dispuși sau în stare să practicăm meditația mindfulness, dar toți ne putem uita la televizor sau face alte lucruri care să reducă riscul de burnout făcându-ne mai empatici. Să le zicem „lucruri zen”. Iată o listă de lucruri zen pe care le fac sau gândesc eu însumi, în afară de a nu mai fi tânăr și de a fi bărbat - ceea ce mă plasează într-o categorie protejată, conform studiilor. O pun aici spre uzul oricui e interesat, sperând să primesc și eu de la domniile voastre noi itemi, spre o economie a darului cât mai înfloritoare:

– merg peste tot pe bicicletă – cu excepția perioadelor de nămeți, când ies cu copiii la zăpadă și încerc să uit că sunt om mare;
– ascult muzică „clasică” chiar și în cabinet, atunci când nu deranjează;
– zdrăngăn la o chitară și scot sunete sinistre dintr-un flaut, când nu sunt vecinii acasă;
– inventez povești de adormit copiii (în speță, pe ai mei), termin doar una din zece și încerc să o scriu pentru a o refolosi;
– de mai mulți ani observ atent semnele războiului natural dintre anotimpuri, știu unde, în oraș, vine primăvara mai întâi, emit previziuni privind înflorirea magnoliilor și sosirea vânzătoarelor de levănțică; cred că e ceva important în basmele și miturile care țineau conflictelor periodice dintre zi și noapte, ninsoare și căldură, gheață și verdeață, și cred că faptul că am uitat poveștile astea ne-a mai alienat puțin;
– mă bucur de conversațiile mărunte și întâmplătoare din afara cabinetului și de glume proaste între prieteni;
– încerc să mă gândesc la ce poate fi mai rău cu cât mai multă seninătate și împăcare à priori (asta nu prea îmi iese);
– mă plimb cu Google Street View (ce invenție magnifică) prin locuri unde n-am mai fost de mult, dar mi-au rămas dragi, și prin locuri noi unde probabil nu o să ajung niciodată, deși uneori visez să mă mut în Groenlanda X;
– citesc cu religiozitate fiecare număr al Vieții Medicale.