„Fiule,
priimește învățătura tătâne-tău și ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăești în
veci. Dreptu aceia, feții miei, și eu vă învăț, mai nainte de toate, de
acestea: să aveți frica lui Dumnezeu în inimile voastre și să vă fie sufletele
curate, dinpreună cu trupurile, și să iubiți săracii și mișăii și să le faceți
milostenie și să vă rugați lui Dumnezeu și Preacuratei lui Maici cu tot
de-adinsul. Și nu numai din gură, ci cu toată inima și cu tot sufletul și cu
tot cugetul.”
La
15 septembrie 1521, domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab (1512–1521),
lăsa posterității două opere monumentale: Catedrala Episcopală de la Curtea de
Argeș și Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una
dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii române vechi. „Și această să
nu le gândești că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele
Scripturi și ți le grăiesc ca să-ți fie de certare și de învățătură și de toată
trezvia și chibzuiala și bucuria ce va să fie.”
„Deaciia
împăratul Constandin căzu în boala care să cheamă mișălie, iar dohtorii câți
era, toți să nevoia. Și munciră câtăva vreme cu meșteșugurile lor și nu putură
folosi nimic. Deacii ziseră să strângă coconași mititei, mulți, vrând să-i
junghie pre toți și să le sprijinească sângele într-un vas mare și să să scalde
împăratul, și să va curăți de mișălie. Iar împăratul venea de la vânat și văzu
atâtea mumâni plângându și văetându-se pentru coconașii lor, și întrebă ce
poate să fie acea gâlceavă și vaete mari, ce fac acele fămei acolo. Iar slugile
îi spuseră: «Poruncit-au dohtorii să adunăm coconi mitutei mulți și să-i
junghie, și să sprijinească sângele într-un vas mare, și să te scalzi măria-ta
într-acel vas mare și te vei curăți». Iar împăratul, deaca auzi așa, dede pre
toți coconii în brațele mumânelor lor, și zise: «Mai bine să pătimescu eu tot
așa rău cu această boală, decât să moară atâțea coconi și să să topească
mumânele lor, de jale și de dor, și să fiu eu vinovat a atâta moarte».”
La
acea vreme, „mișălie” era numele pentru lepră, iar lepra era încă incurabilă.
Cei care doresc să știe ce s-a întâmplat mai departe cu împăratul Constantin
cel Mare pot să afle din mărturiile și datele istorice rânduite a ajunge până
la noi. Cartea ctitorului Catedralei de la Curtea de Argeș merită să fie citită.
Astăzi, la fel ca multe alte documente de o inestimabilă valoare, se află la
doar un click distanță de noi.
Vineri,
o mică parte din colegii de la Institut au participat la slujba și pomenirea
Profesorului Cantacuzino și a celorlalți înaintași. Sâmbăta care a trecut s-a
săvârșit Parastasul pentru Regele nostru. Iar luni s-a comemorat Ziua Culturii
Naționale și ziua nașterii marelui poet național, Mihai Eminescu. „Trăiască
nația! Sus cu dânsa!”
După
izvoarele vremii, Mănăstirea de la Curtea de Argeș a fost construită pe
fundațiile sediului primei Mitropolii a Țării Românești. Domnitorul Neagoe
Basarab, găsind-o „dărâmată și neîntărită... a zidit-o și înălțat-o din
temelii”. Cu trecerea timpului, este regăsită în texte sub numele de Biserica
Episcopală; devine din 1793 reședința Episcopiei Argeșului. Începând cu anul
1914, mănăstirea este și necropolă regală, aici fiind înmormântați regii și
reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol al II-lea,
precum și Regele Mihai I și Regina Ana. În pronaosul bisericii se află
mormintele primilor ctitori: Neagoe Basarab și Despina Doamna (soția lui Neagoe
Basarab), Doamna Stana (fiica lui Neagoe Basarab și soția lui Ștefăniță Vodă al
Moldovei). Tot aici se află și piatra de mormânt a voievodului Radu de la
Afumați, soțul Doamnei Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, în timpul domniei
căruia a fost pictată biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.
Viitorul
rege Carol I (1866–1914) ajunge la București la 10 mai 1866, intră pe la podul
Mogoșoaiei și primește cheile orașului. Este aclamat și escortat spre Dealul
Mitropoliei, unde se oficiază Tedeumul. După ședința extraordinară a celor două
camere reunite – a Guvernului și a Locotenenței Domnești și a Înaltului Cler –,
este condus la tronul princiar ridicat pe tribună și se citește formula de
jurământ: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea
românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn
constituțional”. Cu acest prilej, principele rostește primul cuvânt în
limba română – „Jur!”. Următoarea sa frază este: „Punând picioarele pe acest
pământ, am și devenit român!”.
Medicul
român de origine franceză Carol Davila, în colaborare cu Nicolae Kretzulescu, a
pus bazele învățământului medical din țara noastră prin înființarea Școlii
naționale de medicină și farmacie, în 1857. Iar la 12 noiembrie 1869 se
înființează Facultatea de medicină din București, care își deschide porțile
câteva zile mai târziu, la 22 noiembrie – a fost prima facultate de medicină
din România.
Noua
lege fundamentală și prima Constituție a României a fost promulgată de Carol I
la 1 iulie 1866. În timpul domniei sale, rețeaua de cale ferată a ajuns la
3.800 de kilometri, pornind de la zero. Au fost create Academia Română și Banca
Națională a României. S-a creat moneda națională, leul. De numele său se leagă
și construirea celui mai lung pod din Europa – podul de la Cernavodă. Tot în
timpul domniei lui Carol I, la 10 mai 1877 a fost proclamată independența
României, iar Declarația de Independență a fost promulgată și publicată în
Monitorul Oficial.
Încă
din 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din București,
Profesorul Ioan Cantacuzino (1863–1934) a creat și condus „Laboratorul de
Medicină Experimentală” care, pe lângă activitățile sale didactice și
științifice, a început să prepare, din 1904, serul antistreptococic și apoi
serul antidizenteric. Acestea au fost doar primele dintr-o lungă serie de
produse biologice de uz uman pe care le va produce Institutul Cantacuzino.
Pentru
a nota realizările Profesorului nu sunt suficiente sute sau mii de pagini.
Legat de perioada despre care vorbim, vom aminti doar intervenția magistrală
din timpul epidemiilor de holeră, din 1913 și apoi 1916. Observațiile merită
citite și citate. Rezultatele strălucitoare au intrat ulterior într-un raport
publicat în 1920 – La pathogenie du cholera et la vaccination
anti-cholerique.
Realizările
sale au continuat și pe timpul domniei Regelui Ferdinand (1914–1927). Anul
acesta celebrăm 100 de ani de la 1 Decembrie 1918. Tratatul de Pace de la
Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de Franța, Marea Britanie, Italia,
Statele Unite, Japonia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor,
Cehoslovacia și alte nouă state – pe de o parte – și de Ungaria, pe de altă parte.
Din partea României, Tratatul a fost semnat de Profesorul Cantacuzino ca
ministru de stat și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Documentul a fost
ratificat de Marea Britanie în mai 1921 și de Franța în iunie 1921.
Tot
în 2018 vom împlini 90 de ani de când profesorul Cantacuzino a lansat revista
Institutului, înființat la rândul său prin Decret Regal în anul 1921.
În
ceea ce privește ultima Domnie, privim înapoi cu durere. Curmarea acesteia la
30 decembrie 1947 a fost urmată de mari chinuri pentru neam și țară. Lumea încă
se mai întreabă (tâmp) „unde ne sunt elitele?”, de parcă nu s-ar cunoaște cum
acestea au fost decimate în lagăre și pușcării. Istoria încă nu a fost relevată
în toată amploarea ei. Ce ar fi putut face Regele Mihai I (1921–2017) dacă
România rămânea Regat sau redevenea Regat în 1990, nu putem spune. Dumnezeu
știe.
Duminică
s-a citit dintr-o pildă încărcată de înțelesuri. „Dar, pe când ei se duceau,
s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas
mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus,
mulțumindu-I. Și acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece
s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă
lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Scoală-te
și du-te; credința ta te-a mântuit.” Este vorba despre lepră, a trupului și a
sufletului. Dar este vorba și despre recunoștință, o calitate care într-un fel
definește firea omenească. În activitatea noastră, cu colegialitate, nu trebuie
să-i uităm pe cei de la care am primit ajutor direct sau indirect. Modul de
manifestare a mulțumirii sau recunoștinței este diferit, dar nu trebuie să
lipsească niciodată.
