Ca pensionar de mai bine de zece ani, ar trebui să fac
abstracție de citatul alăturat, pentru că – în aparență – el descrie, pe cât de
succint tot pe atât de lezant, o situație pe care cei de vârsta mea încearcă
s-o ignore. Cei care au reușit să supraviețuiască intemperiilor sorții, să
reziste tuturor loviturilor aplicate de cei din jur și, mai ales, să rămână în
viață după ce și-au făcut datoria față de societate, toți aceștia ar trebui să
se bucure că încă nu au dat ocazia să li se scrie necrologul. Însă o analiză
mai profundă te duce la concluzia că lucrurile stau oarecum altfel. Pentru că
acest citat face parte dintr-un lung reportaj scris de Gibbs și Duffy despre
legătura interesantă ce s-a creat de-a lungul vremii între Bill Clinton și George
W. Bush, o poveste care conține un șir lung de proiecte inițiate și finanțate
de cei doi foști președinți americani. Articolul lasă impresia că acești doi
foarte cunoscuți oameni de stat nu prea au timp de palavre, ci duc o viață
palpitantă, zburând dintr-un capăt la altul al globului, întâlnesc diverse
personalități sau simpli anonimi, descoperă grave probleme încă nerezolvate,
inițiază măsuri de corectare, iar în ultimul timp și-au găsit un loc în
campaniile electorale ale acelor membri ai familiilor lor dornici de a ajunge
anul viitor la Casa Albă. Prin urmare, există viață după moarte!
Cazul Clinton–Bush nu e unul izolat, ci el reprezintă, pe o
scară mult mai redusă, o realitate ce caracterizează cohorte întregi de
indivizi, ajunși la vârsta care cere retragerea din posturile ocupate timp de
zeci de ani, cu simplul scop de a face loc altora mai tineri. În Israel, vârsta
de pensionare este de 67 de ani. Pe vremuri, să zicem acum numai o sută de ani,
când speranța de viață era în jur de 50 de ani, un individ trecut de 60 era
considerat vârstnic, incapabil de a mai întreprinde ceva pozitiv tot restul
vieții sale, deci care trebuia să mulțumească Celui de Sus pentru darul unei
vieți lungi. Și ce fel de viață ducea bătrânul secolului trecut? De cele mai multe
ori, una sedentară, ce conducea la o atitudine pasivă față de toate cele din
jur, omul fiind ocupat cu beteșugurile bătrâneții și încercând să amâne
obligatoriul sfârșit, făcând cât mai puțin.
Astăzi însă, realitatea e complet alta. Într-o lume în care
speranța de viață depășește, pe alocuri, 80 de ani, așa-zisul senescent
continuă să activeze cu un succes asemănător cu cel de dinainte de pensionare.
Și asta chiar dacă nu prea au mai rămas piscuri de cucerit, adică țeluri
semnificative la care poate ai dori să ajungi, dar practic nu mai poți. Vârsta
însă nu mai joacă niciun rol în viața socială și profesională. În Statele
Unite, de exemplu, ieșirea la pensie nu e legată de o vârstă oarecare și
fiecare individ are dreptul să continue atât timp cât dorește și starea sa de
sănătate îi permite. Cu alte cuvinte, patronul te poate concedia oricând, dar
nu pe motiv că ai trecut de o anumită vârstă.
Povestirile despre realizările persoanelor în vârstă încă active
ar putea ocupa sute de pagini. Mă voi opri la un singur exemplu, cel al Ritei
Levi-Montalcini, laureată în 1986 a premiului Nobel pentru medicină, pentru
descoperirea factorului de creștere nervoasă. Ea a rămas activă zeci de ani
după vârsta „pensionării“, iar ultimul ei articol științific, publicat în PNAS,
jurnalul Academiei americane de științe, a apărut în februarie 2012, cu zece
luni înaintea decesului ei, la vârsta de 103 ani!
Un proverb susține că cei care nu au în preajmă bătrâni ar
trebui să-și cumpere. Dar e din ce în ce mai greu de spus care e definiția
bătrâneții sau, mai elegant, a senescenței. Specialiștii au decis să împartă
vârsta înaintată în trei subcategorii (le voi denumi în engleză pentru că așa
apar ele în original): young old (65–74 ani), old (75–84) și very
old (peste 85 de ani). Împărțirea e însă subiectivă și doar semantică,
pentru că, de fapt, contează doar vârsta biologică și nu cea calendaristică.
Dacă așa stau lucrurile, oare de ce societatea, în imensa ei
majoritate, ia în considerare vârsta ca un criteriu de apreciere a capacității
individului și hotărăște să-l oblige să iasă din cercul celor activi și să se
mulțumească nu doar cu un venit redus, ci și cu o activitate comprimată din mai
toate punctele de vedere? Unul din motive e plauzibil: necesitatea de a face
loc altuia mai tânăr, celui care nu numai că are dreptul la un loc sub soare,
dar are și foarte multe șanse să ducă mai departe (chiar să îmbunătățească)
cele realizate de predecesori.
Există însă și un revers al monedei. Omul în vârstă (iată cum mă
feresc de a-l numi bătrân!) de foarte multe ori dorește să atingă un punct în
viață de la care să fie capabil să se ocupe mai mult cu ceea ce dorește să facă
și mai puțin cu ceea ce i se impune să facă. Dar acest moment de răscruce
trebuie pregătit cu atenție. Trecerea de la o etapă la alta poate fi stresantă
pentru cel care nu se gândește la ziua de poimâine.
Ce se va întâmpla în prima dimineață de după ultima zi de lucru?
O succintă privire în jur va descoperi nenumărate exemple ale celor care au
pregătit (și s-au pregătit pentru) acea dimineață, dar și ale indivizilor
pentru care momentul ieșirii din activitate vine ca o surpriză. Un exemplu la
îndemână: în Israelul zilelor noastre sunt cam o sută de medici ATI pensionari.
Cam 75% din foștii mei colegi de breaslă se află în momentul de față la o
distanță cosmică de profesia lor și nu am nicio informație care să-mi arate cu
ce-și ocupă vremea. Îmi închipui că nu suferă de plictis și că sunt împliniți
cu gândul că „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece“. Pe ceilalți îi
întâlnesc rareori, cu diverse ocazii. Ei continuă să facă parte din așa-zisa
forță de muncă anestezică, continuând să funcționeze parțial, împărțindu-și
orele zilei între sala de operație, cabinetul de durere, dar și acționând ca
bunici și părinți de copii deja adulți.
Probabil că singura concluzie viabilă e că, până la urmă, cu
mici excepții, toți cei care am reușit să trecem cu succes de momentul
pensionării trăim și funcționăm după un plan individual, care ni se potrivește,
și, de fapt, nu suntem un exemplu pentru nimeni, pentru că așa am fost creați,
diferiți unul de altul din fragedă pruncie și până pe ultimul drum, însoțiți de
preot sau rabin.
Tradiția americană e ca fiecare președinte să organizeze,
imediat după ce a părăsit înaltul post de conducere, o bibliotecă – una care
să-i poarte numele mult după ce va dispărea dintre cei vii. Ai putea să crezi
că toți președinții SUA au fost și sunt intelectuali de rasă, a căror singură
dorință e să perpetueze erudiția sub forma unei instituții educative, iar ce
poate fi mai reprezentativ din acest punct de vedere decât o bibliotecă bogată
în tomuri pline de învățăminte? Se pare că lucrurile nu stau tocmai așa, dovadă
multitudinea de proiecte inițiate de cei doi președinți despre care era vorba
în articolul din Time Magazine. Fiecare e implicat în acțiuni, cele mai
multe de binefacere, răspândite în special în lumea a treia, și nu am nicio
îndoială că egoul lor e bine mângâiat de aplauzele și glorificarea de care se
bucură în mai fiecare colț al lumii. Ceea ce, fără îndoială, nu-l împiedică pe
soțul candidatei la președinția Americii să accepte invitații de a ține
conferințe – plătite, așa cum se spune în țara dolarului, cu sume de șase
cifre.
„Unora, după ce părăsesc
o poziție importantă, le rămân foarte mult timp și foarte puține piscuri de
cucerit.“ 