La câteva zile după Bobotează, un ger cumplit ne-a reamintit că iarna nu-i nici măcar ca primăvara. La ușa cabinetului erau doar câțiva bolnavi zgribuliți. Printre ei, o mămăiță în vârstă de 83 de ani, o mână de femeie venită dintr-o comună ce nu-i chiar aproape de oraș. M-au frapat ochii ce emanau luciditate, istețime și bunătate sufletească. Au românii o vorbă despre asemenea oameni: pâinea lui Dumnezeu! De cum a deschis ușa și i-am văzut chipul, diagnosticul a fost fără dubii: patru cancere de piele. Două pe nas, unul pe tâmpla dreaptă și altul pe obrazul stâng. „Domnʼe doctor, bubele astea le am de vreo câțiva ani. Să fie cancer? Fie ce-o fi, numai să nu mă internați la spital că în viața mea n-am fost niciodată pe acolo”. Nu i-am spus adevărul. Am rugat-o să stea liniștită și să fie atentă cât trebăluiește prin curtea ei de la țară pentru a nu căpăta vreo gripă. În primăvară, prin luna mai, va sta câteva zile la fiul care locuiește în oraș, noi îi vom face la cabinet câteva intervenții mici, iar dacă ne ajută și Cel de Sus totul o să fie bine. I s-a luminat fața. „Nu mi-e frică nici de durere, nici de moarte. Au murit ei regi și împărați! La câte am suportat în viață, ce mai contează? Asta e! Am credință în Dumnezeu și în dumneavoastră. Știți, v-am văzut odată la televizor. Vorbeați despre ceva, daʼ nu mai țin minte ce ați zis. La anii mei aș vrea, daʼ nu mai pot să fac decât puțină treabă. Vara merg și io prin grădină, mă aplec ba la o roșie, ba la un castravete, după aia stau, că mă doare șalele. Ce să faci? Ne descurcăm cu ce avem și nu facem mofturi. E pensioara mică, am cinci milioane și 20. De, am fost doar ceapistă. Omuʼ meu are 91 de ani și pensia lui e mai mare, că a muncit la o fabrică. Are opt milioane. Nu mai face treabă. Stă culcat în pat, mai bâiguie câte ceva, se uită la televizor, da’ nu știe ce arată ăia acolo. Hai, să vă găsesc sănătos la primăvară...”