Cine găseşte tăria sufletească de a recunoaşte
un fapt pe care cei mai mulţi încearcă – şi chiar reuşesc – să-l mascheze,
folosind tertipuri având ca origine propriul lor orgoliu? Numele lui Isaac
Newton este cunoscut oricărui muritor care a trecut prin şcoală, dar este
interesant de aflat cine sunt acei giganţi cărora savantul ajuns la apogeu a
simţit nevoia să le facă o reverenţă. O scurtă trecere în revistă a publicaţiilor
lui Newton va releva un şir de nume care, fără discuţie, pot intra în categoria
predecesorilor săi: Kepler, Descartes, Aristotel, Galileo Galilei. Fiecare a
impregnat şi a fertilizat inteligenţa newtoniană, creând în felul acesta
premisele activităţii care a adus lumii nu numai teoria gravitaţiei, dar şi calculul
infinitezimal (împreună cu Leibnitz), teoria mişcării planetelor, teorii din
lumea opticii etc. Activitatea ştiinţifică a celebrului gânditor nu a fost
rodul unei „generări spontanee“, ci s-a bazat pe elemente descoperite şi enunţate
cu mult înaintea sa, iar rolul său a fost de a vedea înainte şi a dezvolta ceea
ce s-a făcut până în timpurile sale.
Nu e deloc uşor să recunoşti prioritatea
altora. Un vechi amic, pe cât de inteligent, pe atât de bun clinician şi dascăl,
folosea de multe ori în conferinţele sale, presărate cu date din propriile
studii, o expresie amuzantă, după care „el primul, şi înaintea lui mulţi alţii“.
Nimic neobişnuit ca indivizi odată ajunşi în mari posturi de conducere să hotărască
dispariţia oricărui semn sau dovadă despre existenţa celor care i-au precedat,
pentru ca nimeni să nu-şi poată aduce aminte că istoria nu a început cu
individul ajuns, pe drept sau nu, pe înalte culmi. Am cunoscut şefi de secţie
israelieni care au refuzat să se supună unei frumoase tradiţii în medicina
locului, de a plasa pe unul din peretele secţiei portretul fostului şef, ieşit
la pensie sau decedat. Cu alte cuvinte, totul a început cu persoana „la
putere“, iar înainte a fost doar haos.
Dar lucrurile nu se opresc aici şi micimea
sufletească poate atinge culmi uneori complet neaşteptate. Pentru că, de
exemplu, logica ar trebui să producă o conduită care să convingă „şeful“ să se
înconjoare de indivizi capabili, promiţători din punct de vedere profesional,
care prin activitatea lor nu numai că aduc glorie locului unde-şi prestează
serviciile, dar oferă şi garanţia continuării unei activităţi valoroase, care
apoi se transformă în tradiţie. În lunga mea carieră profesională am întâlnit
însă „şefi“ care au avut grijă să se „dezbare“ de colaboratorii de succes şi
asta pentru simplul motiv că nu puteau suporta concurenţa şi aveau convingerea
că, în mintea celor din jur, orice încercare de comparaţie ar fi dus la o
concluzie complet nefavorabilă celui aflat cu sceptrul în mână. Se spune că şefii
„mici“ se înconjoară de colaboratori „mici“.
În lumea în care trăiesc, vârstnicii se laudă,
printre altele, cu numărul de nepoţi sau chiar strănepoţi şi „concurenţa“ în
acest domeniu e acerbă. Pentru alţii însă, numărul de colaboratori deveniţi la
rândul lor lideri profesionali în propriul lor domeniu e un adevărat motiv de
mândrie. E adevărat, nu întotdeauna apartenenţa la o şcoală e recunoscută de foştii
absolvenţi, dar, într-un număr impresionant de cazuri, profesioniştii obişnuiesc
să amintească dascălii în umbra cărora au crescut şi s-au dezvoltat şi mulţi nu
uită să menţioneze acele foste locuri de muncă unde li s-a permis să capete
aripi şi să ajungă în situaţia de a deveni independenţi şi creatori, la rândul
lor, de şcoală.
Citatul newtonian poate fi deci interpretat
ca un omagiu adus relaţiei dintre dascăli şi elevi, dintre promotori şi
continuatori. Aceste relaţii nu se creează spontan, ci sunt rodul unei gândiri şi
mentalităţi a priori, dar în acelaşi
timp şi al unei permanente activităţi cu scopul de a construi atmosfera necesară
unei continuităţi. Trebuie să recunosc că această muncă nu e deloc facilă, ci
de multe ori de-a dreptul sisifică. Ea include sentimentul dorinţei de a crea
un edificiu care să aibă şanse de a rămâne în posteritate, urmat de o căutare
permanentă a acelor viitori colaboratori care să răspundă la criteriile impuse
de situaţie, iar continuarea e de fapt o activitate uneori de zeci de ani, până
la obţinerea rezultatului dorit.
Pentru aceia dintre noi care pe lângă
cariera profesională îşi găsesc timp şi pentru viaţa de familie, acest drum
seamănă foarte mult cu cel impus de creşterea unui copil. Şi, aşa cum există părinţi
care nu ştiu să-şi crească şi să-şi educe copiii, tot aşa există lideri, eminenţe
profesionale, savanţi, şefi care nu posedă calităţile necesare pentru a crea o şcoală.
Aşa cum „meseria“ de părinte nu se învaţă nicăieri în lume, tot atât de evidentă
e carenţa unor cursuri pentru cei care se află în poziţii de conducere, în
scopul acumulării de noţiuni legate de crearea unui grup de colaboratori care să
poată continua activitatea.
Am răsfoit sursele de informaţii care mi-au
stat la dispoziţie în căutarea unor date privitoare la urmaşii celebrului
savant englez, dar n-am găsit nimic care să se refere la colaboratori deveniţi,
la rândul lor, celebri. Portretul lui Isaac Newton trona însă, peste secole, pe
biroul lui Albert Einstein. Iar poetul englez Alexander Pope a rezumat într-un
celebru epitaf imensa contribuţie a lui Newton la dezvoltarea ştiinţei
mondiale: „Natura şi legile ei au fost lăsate în întunericul nopţii. Şi atunci
Dumnezeu a hotărât să apară Newton, şi aşa s-a făcut lumină“.
 „Am văzut mai departe decât alţii pentru că
am stat pe umerii unor giganţi.“ (Isaac Newton, 1642–1727) |
