Recunosc
că am rămas surprins la citirea afirmației alăturate, pentru că venea de la o
personalitate care, pe tot parcursul vieții și scrierilor sale, nu a indicat
niciodată preferința sa pentru o existență elitistă. Din contră, Twain a avut
nenumărate ocazii în care și-a manifestat solidaritatea cu cel oropsit, cu cel
aflat la restriște, de la eroii Revoluției franceze și până la soarta
populației de culoare din Statele Unite, el fiind unul din promotorii abolirii
sclaviei în SUA. De aceea mi se pare perfect justificată nedumerirea produsă de
fraza alăturată. Judecata m-a adus însă spre o viziune oarecum diferită de cea
care se desprinde, în mod natural, din acest citat. Mi-am zis că a avea
aceleași opinii cu mulțimea care te înconjoară e un element important pentru
cel care are nevoie să fie aprobat, înțeles și chiar adulat. Nu poți fi
politician de succes dacă nu ai de partea ta o majoritate care să te voteze și
să te susțină. Ba, mai mult, nu poți fi scriitor de succes dacă nu te bucuri de
popularitatea necesară în rândurile cititorilor potențiali. Dar cel care se
mulțumește cu postura de posesor al unor idei acceptate de majoritate nu va fi
niciodată deschizător de drumuri. A merge în direcția curentului, a te bucura
de vântul din spate oferit de aprobarea celor din jur implică aproape în mod
absolut incapacitatea de a gândi altfel, de a „ieși din cutie”, de a căuta
soluții acolo unde nimeni până la tine nu le-a găsit.
În
istoria omenirii, marii eroi au fost cei care au căutat soluții noi pentru
probleme vechi, s-au luptat cu ideile și preceptele vechi, și până la urmă au
reușit să convingă majoritatea de justețea celor susținute. Altfel spus, marii
deschizători de drumuri au fost la început izolați în opiniile lor, dar până la
urmă majoritatea a fost cea adusă în direcția propusă – iată cum, paradoxal,
cel cu păreri singulare ajunge în situația de a face parte din majoritate!
Primul exemplu care-mi vine în minte e cel al lui Moise. Nu voi intra în
amănunte. Voi aminti doar că, până la el, credința majorității era politeistă
și cu el a fost deschisă calea spre cele trei mari religii monoteiste de
astăzi. Scrierile vechi de milenii vorbesc de o împotrivire inițială foarte
puternică la ideea unei singure puteri supreme, dar, până la urmă, cu
sacrificii și cu mici șiretlicuri psihologice absolut necesare, mulțimea a fost
convinsă.
În
profesia noastră, nu lipsesc exemple de situații în care deschizătorii de
drumuri au schimbat complet gândirea confraților și modul de tratament al
pacienților. Din Evul Mediu și până în secolul XIX, clinicienii au înțeles
complet greșit fiziopatologia infecției, terapeutica incluzând acoperirea
plăgii cu... secreții purulente, în speranța deșartă că doar așa se va putea
grăbi vindecarea rănii. Sute de ani mai târziu, Ignaz Semmelweis, celebrul
medic ungur, a descris pentru prima oară pericolul infecției transmise de la o
plagă la alta, ceea ce în următoarele două decenii nu a schimbat cu nimic
obiceiurile confraților. Doar intervenția lui Joseph Lister, în 1867, a reușit
să introducă în practica curentă noțiunea de antisepsie.
Oare
cât timp o fi trecut de la descoperirea efectelor euforizante ale eterului și
până la acea zi eroică în care Bill Morton a administrat (și a popularizat
imediat) pentru prima oară eterul în scopul obținerii anesteziei chirurgicale?
Povestea eterului e mult mai complicată decât pare, pentru că, istoric, prima
anestezie cu eter a fost administrată cu patru ani și jumătate mai devreme, de
Crawford Long, medic ce practica în sudul Statelor Unite. Ce-i drept, știrea a
fost publicată imediat într-un obscur cotidian local și a fost ignorată total
după aceea. În schimb, știrea anesteziei administrate de Morton în celebrul
spital Massachussetts General din Boston, oraș mare și cosmopolit, a făcut
imediat înconjurul lumii, iar existența lui Long a rămas mult timp în umbra
istoriei.
Pustnicul
izolat de restul comunității din care face parte nu are nicio șansă de a-și
face cunoscute ideile și preceptele. El va rămâne un ilustru necunoscut. Și
nimeni nu poate evalua cât de mult a pierdut omenirea de-a lungul istoriei de
pe urma faptului că mari, geniale idei au rămas ignorate, fără nicio șansă de a
fi răspândite și preluate de majoritate.
Totuși,
marile descoperiri și invenții nu apar în fiecare zi și nu se află la îndemâna
oricui, așteptând doar să fie puse sub lumina reflectoarelor și cunoscute în
întreaga lume. În plus, marile progrese în medicină (cu excepția unor cazuri
izolate) s-au făcut cu pași mici și mărunți, de cele mai multe ori fiind
rezultatul muncii și imaginației mai multor indivizi, preocupați de aceeași
idee și hotărâți să contribuie la dezvoltarea unei idei noi.
Istoria
terapiei antiluetice indică importanța contribuției colective la găsirea
remediului. Lunga poveste care începe acum mai bine de șase sute de ani e
punctată de descoperirea agentului etiologic, urmată de diferite tratamente,
cum ar fi arsenicul lui Erlich, pirexiterapia lui Wagner-Jauregg, până la
introducerea penicilinei de către John Mahoney, în 1943, la scurt timp după ce
Fleming descoperise antibioticul în culturile din laboratorul său.
În
pofida evoluției spectaculoase a medicinii în ultimele zeci de ani, profesiunea
noastră prezintă o largă gamă de întrebări și mistere ce necesită răspunsuri
corecte și precise. Ceea ce stă la baza evoluției pozitive a medicinii e
curiozitatea științifică a clinicianului. Apelând la citatul lui Mark Twain, a
nu pune întrebări înseamnă a te mulțumi cu ceea ce știi, fără a face niciun
efort de a împinge căruța din spate, iar semnificația acestei atitudini e de
fapt acceptarea părerii majorității. Lipsa de progres (și nu numai în domeniul
nostru) e, de fapt, un regres.
În
urmă cu doi ani, profesorul George Litarczek a oferit un interviu în care a
abordat o serie întreagă de subiecte legate de modul în care medicul își
desfășoară activitatea de zi cu zi. Iată un citat din acel interviu, care pune
în evidență obligativitatea curiozității profesionale: „Curiozitatea este un
instinct care duce la supraviețuirea speciei. Toate animalele sunt curioase. Și
gândacul de bucătărie e curios. Nu zice niciodată că nu-l interesează. Umblă de
colo-colo și totul îl interesează, dar apoi filtrează: asta e de mâncare, asta
nu e de mâncare”.
În fiecare din noi ar trebui să existe
acel impuls de a căuta și găsi răspunsuri noi la întrebări vechi. Cine se
mulțumește numai cu ceea ce știe de la alții nu prea are șanse să evolueze pe
scara profesiunii ce și-a ales-o. Nu aș vrea să fiu greșit înțeles. Lumea
medicală și pacienții de pretutindeni se bucură de existența a zeci de mii de
medici cultivați, posesori ai unor cunoștințe profesionale profunde și care
aplică cele mai noi metode terapeutice, spre binele pacienților aflați în
îngrijirea lor. Fără acești profesioniști dedicați meseriei, situația medicinii
ar fi sumbră. Și nu oricine poate redescoperi America în fiecare zi. Dar, în
același timp, datoria noastră, a dascălilor, e de a trezi interesul confraților
tineri în găsirea elementelor noi, diagnostice și terapeutice, folosind datele
deja cunoscute, dar în același timp căutând soluții pentru probleme rămase încă
nerezolvate. Pentru a împlini acest deziderat, fiecare din noi, mai ales cei
care se ocupă de educația noilor generații, trebuie să aibă curajul de a
recunoaște: cunoștințele noastre sunt limitate, iar lista întrebărilor rămase
încă fără răspuns e nelimitată.
|
„Când vezi că ai aceeași părere cu
majoritatea, e bine să mai reflectezi încă o dată.”
(Mark Twain, 1835–1910) |
