Când
l-am întâlnit pe profesorul Aurel Romila, în primul an de
rezidențiat, era deja consultant, dar în continuare foarte activ.
I-am frecventat cu asiduitate cursurile și prezentările de caz
pentru studenții la psihologie, din fiecare marți dimineață. Erau
prezentări foarte diferite de standardul învățat din manualele
oficiale de psihiatrie, cum e cel al lui Kaplan și Saddock, sau cele
(semi-)structurate pe clasificările organizațiilor profesionale.
Păreau mai curând niște interviuri antropologice, în care conta
mai mult unde s-a născut pacientul decât dacă și-a pierdut
interesul și plăcerea pentru activitățile zilnice timp de minimum
două săptămâni. Prima lecție a fost că nu trebuie să caut
suferința cu lumânarea, punând seturi specifice de întrebări, că
e mult mai important să știu să ascult în tăcere, ea se aude
oricum. Dar asta a fost doar începutul. Psihiatria profesorului
Romila nu e o disciplină închisă, repliată în sine și stagnantă
în dogme și standarde, ci o poartă deschisă, un amalgam uimitor
de umanități medicale, în care se întâlnesc rigoarea sistematică
a filozofiei cu echilibrul muzicii clasice. În același timp, nu era
nicio urmă de narcisism sau histrionism în acele prezentări:
Romila este unul dintre ultimii intelectuali contemporani care nu e
îndrăgostit de imaginea și discursul său. Cartea sa,
„Psihiatria“, cu totul diferită de cum ne putem imagina un
tratat medical sintetic, e un text viu și mișcător, foarte oral,
al cărui informalism aparent ascunde maximumul de rigoare posibil
având în vedere complexitatea subiectului. Este, în același timp,
un text foarte dificil, mai curând dedicat psihiatrului versat decât
studentului sau rezidentului începător. Și azi, ca și în trecut,
Romila rămâne o figură excentrică a psihiatriei românești, dar
nu pentru că ar fi dorit-o, ci pentru că este prea complexă pentru
mediul și paradigma de astăzi, când poți fi psihiatru fără să
fi auzit de Kant și Hegel și fără să fi citit nimic din
gânditorii clasici ai psihiatriei. Ne revendicăm de la Kraepelin,
Jaspers sau Henri Ey, dar nimeni nu le mai deschide manualele: pare
suficient să citim ultimele ghiduri de practică ale Asociației
americane de psihiatrie.
Mă
bucur să văd că profesorul Romila e la fel de proaspăt și în
prezent, ba chiar primește atenție din partea presei centrale și e
șeruit prin social media, deși ar merita interviuri mai bune decât
cele care primesc titluri cu multe majuscule și epitete („DIAGNOSTIC
DUR al societății românești: un PSIHIATRU avertizează“ și
ceva despre bani și sex). Am reținut, dintr-un astfel de interviu,
ideea subțierii stratului social de normalitate. Conform
profesorului, cei „normali psihic“, funcționali, în putere,
împliniți pe direcția cea bună, se află undeva la mijloc, dar
sunt din ce în ce mai puțini: un strat subțire, o linie. Dedesubt
se află cei oprimați sau „depresivii“, iar deasupra agresorii
sau „psihopații“. Această structură include o teorie a
ratării. Majoritatea oamenilor, încercând să-și atingă
potențialul, să-și împlinească planul existențial, se izbesc de
stratul psihopatic și se ratează. Nu există scăpare decât în
periferie, în extreme, în circ. O imagine simplă pentru cititorul
„Evenimentului Zilei“, dar puternică. Am simțit imediat o
rezonanță undeva în propria mea conștiință.
Pentru
că și eu, ca oricine, îmi pun problema propriei ratări. Când
generația mea de psihiatri a intrat în rezidențiat, eram hotărâți
să mișcăm psihiatria din temelii. Nu doar din entuziasm naiv
tineresc, ci pentru că trebuia și părea deja inevitabil. Și, la
început, speranțele noastre au fost plauzibile. Unele lucruri s-au
urnit, mai ales sub presiune exterioară, apoi mecanismul încâlcit
a scârțâit sfâșietor și s-a oprit. Cei mai ambițioși dintre
noi s-au lovit din plin de stratul psihopatic, de politicieni brusc
și iremediabil dezinteresați de chestiunea sănătății psihice.
Cei mai puțin ambițioși s-au lovit de dificultatea vieții de zi
cu zi, de salariile infime, de teancurile de facturi, de oboseala
interminabilă a gărzilor, de nevoia umilă dar perfect naturală și
justificabilă de a ne construi mai întâi propriile vieți
personale. Foarte mulți au plecat, foarte puțini s-au întors.
Trebuie să te integrezi într-un sistem, într-un grup social, nu
poți fi rebel la nesfârșit. Și ne-am integrat cu toții, într-un
fel sau altul. Pentru că, pentru cei mai mulți dintre noi, ambiția
și-a schimbat direcția: nu mai urmăream să schimbăm lumea, cidoar
să fim normali.
Fără să ne-o fi spus-o profesorul, aflam pe propria piele cât de
dificilă era sarcina asta. Și nu doar pentru psihiatri,
bineînțeles, ci în mod special pentru toți cei ce lucrează în
sănătate. Suspectez că, în medicină, stratul normalității este
și mai subțire decât în restul societății. La urma urmelor,
spunea alt coleg, unde se termină normalul celorlalți, normalul
nostru de abia începe. Suspectez că, în medicină, este mult mai
ușor să fii ori psihopat, ori depresiv. Mai suspectez că fac parte
mai curând din a doua categorie. Nu sunt un depresiv clinic, sunt un
om fericit din multe puncte de vedere, dar, strict profesional,
există posibilitatea certă să fi ratat plasarea pe orbită. M-am
stabilizat pe alta, am rutina mea zilnică, am un flux constant de
pacienți și nu comit eroisme. Sunt înlocuibil. Mă mulțumesc cu
stabilitatea și cu faptul că nu mă scufund. Ar putea fi mai bine.
Dar
ar putea fi și mult mai rău. Aș putea fi tu, politicianule. Aș
putea fi tu, cel care ai tras frâiele atâta vreme. Nu citești
textul ăsta și nici nu îți pasă, dar măcar eu încă am
responsabilitatea, angoasa propriului destin și a destinelor
pacienților mei. Asta mă face să exist, mă validează. În ce
constă existența ta?
