George Emil Palade (1912–2008), format ca
medic sub influenţa unor renumiţi maeştri ai Şcolii de medicină româneşti, ca
Fr. Rainer, sub a cărui îndrumare şi-a efectuat teza de absolvire în medicină,
sau Gr. T. Popa şi N. Gh. Lupu, dar apreciat şi de Amza Jianu, Daniel
Danielopolu, dar mai ales de Matei Balş, a dovedit că este un om de ştiinţă
format, când, în 1947, a început să lucreze în Institutul Rockefeller.
În secolul XX, al medicinii moderne, cunoştinţele
medicale au avansat într-un ritm nemaiîntâlnit. Datorită unei înţelegeri mai
profunde a modului în care funcţionează organismul uman, cercetarea medicală a
dus la descoperirea multor metode de investigaţie, de diagnostic şi de
tratament. Cercetările lui G. Em. Palade s-au desfăşurat într-o perioadă în
care cunoştinţele asupra structurii celulare impuneau un studiu amănunţit, deşi
trecuseră aproape 300 de ani de la obţinerea primelor cunoştinţe în acest
domeniu.
Toate organismele vii sunt formate din unităţi
vii, anatomice, care sunt celulele, aşa cum a arătat anatomopatologul francez
Marie-François Xavier Bichat (1771–1802), ale cărui lucrări stau la baza
histologiei. Fiecare celulă are un nucleu (lat. nucleus – sâmbure), în care se găseşte materialul genetic – ADN – şi
asigură ereditatea, ale cărei legi au fost elaborate în 1865 de către Gregor
Mendel (1822–1884). În jurul nucleului se află citoplasma (cito + plasma – formaţie
subţire), care conţine organitele ce-i permit să funcţioneze. În jurul
citoplasmei se află membrana celulară. Între organitele din plasmă se află
complexul Golgi, descoperit de histologul italian Camillo Golgi (1843–1926).
Golgi a primit, împreună cu Santiago Ramón y Cajal, Premiul Nobel pentru
Medicină sau Fiziologie în 1906. Mai recent, Walther Flemming (1843–1905) a
descoperit mitocondria (lat. mitos –
aţă; chondros – granule).
După 1800, în epoca revoluţiei industriale,
numeroase descoperiri au contribuit la fundamentarea ştiinţei şi a medicinii,
cu numeroasele ei specialităţi. În 1858, Rudolph Carl Virchow (1821–1902) pune
bazele medicinii moderne în fundamentarea histologiei, fiziologiei şi
patologiei, prin publicarea lucrării „Cellular-Pathologie“(„Zellular-Pathologie“). De reţinut şi
faptul că, în 1859, în prima zi de la apariţia lucrării lui Charles Darwin
(1809–1882), intitulate „On the origin of
species by means of natural selection“ („Despre originea speciilor prin
selecţie naturală“), cele 1.250 de exemplare ale lucrării au fost epuizate.
Doctrina selecţiei naturale a schimbat fundamental biologia şi ştiinţele
naturale.
Principalele componente ale celulei fuseseră
descoperite cu ajutorul microscopului optic, dar structura biochimică a
organitelor celulare nu putea fi studiată cu acest instrument. Deşi microscopul
electronic fusese inventat de către fizicienii germani Max Knoll şi Ernst
Ruska, în 1931, pentru detectarea microdefectelor metalelor, aplicarea lui în
biologie nu s-a însoţit de rezultate eficiente. Microscopul electronic foloseşte
fascicule de electroni, mărind imaginile de peste 10.000 de ori, ceea ce face
ca imaginile să fie neclare, aşa cum au arătat primele rezultate. Multitudinea
organitelor celulare şi dimensiunea lor sub o milionime de milimetru au impus
studiul separat al componentelor celulare. G. Em. Palade, Albert Claude şi
Keith Porter, care lucrau la Universitatea Rockefeller, au propus studierea
fiecărei componente celulare. A. Claude urmărea obţinerea de organite celulare
prin ultracentrifugare şi studierea lor ulterioară la microscopul electronic,
privind structura şi biochimia lor, în vederea stabilirii funcţiei acestora.
Separarea organitelor celulare şi ultracentrifugarea în ser fiziologic la turaţii
de 10.000–25.000 pe minut duceau la fragmentarea organitelor, iar interpretarea
imaginilor la microscopul electronic era greu de realizat. Ideile lui Palade au
fost cele care au permis continuarea cercetărilor în descifrarea structurii
electronooptice a celulei (1). Palade a propus ca, pentru menţinerea integrităţii
componentelor celulare, acestea să fie centrifugate într-o soluţie de sucroză şi
nu în ser fiziologic, cum se efectua până atunci. Palade a destăinuit că a avut
această idee cunoscând o tehnică din vremuri străvechi, pe care o foloseau mama
şi mătuşile sale, care, la prepararea de dulceţuri de caise, piersici, cireşe şi
vişine, pentru a menţine fructele întregi peste iarnă, foloseau o soluţie
hiperconcentrată de sucroză. Palade a mai remarcat că fixatorul folosit la obţinerea
imaginilor la microscopul electronic avea pH-ul acid, ceea ce altera imaginea.
A propus tamponarea fixatorului folosit, tetraoxidul de osmiu, la un pH
apropiat celui fiziologic, până la 7,5. Fixatorul – numit şi fixatorul Palade –
a început să fie utilizat în cercetarea biologică (2). În acest fel, au fost obţinute
imagini clare la microscopul electronic şi a urmat o perioadă cu numeroase
realizări. Datorită avantajelor oferite de microscopia electronică, după 1952,
începe efectuarea unor experienţe complexe, caracterizate printr-o acurateţe ştiinţifică.
Descoperirile lui Palade şi ale colaboratorilor au contribuit la crearea unei
noi ştiinţe, biologia celulară. Multe dintre aceste lucrări au avut ca obiect
de studiu celulele pancreasului exocrin (3, 4).
Pancreasul (lat. pan – tot; creas – carne)
a fost ignorat mult timp, atât ca organ, cât şi ca sediu al patologiei. Prima
descriere a pancreasului i se atribuie lui Herophilus (335–280 î.Hr.).
Multitudinea observaţiilor anatomice efectuate de către Galen (cca 130–200
d.Hr.) pe gladiatorii răniţi, dar şi în disecţiile efectuate pe diferite specii
animale, au oferit numeroase detalii despre pancreas. După 1.000 de ani, apar
referiri la pancreas în cartea lui Jacopo Berengario da Carpi (1460–1530)
intitulată „Isagogae breues et
exactissimae in anatomia humani corporis“ („Scurtă introducere în anatomia
corpului uman“) sau în „De humani
corporis fabrica libri septem“, din 1543, a lui Andreas Vesalius
(1514–1564), unde este ilustrat pancreasul. Cu Vesalius, creşte importanţa
studiilor anatomice. Identificarea în 1642 a canalului pancreatic principal, de
către Johann Georg Wirsung (1589–1643) este primul pas în explorarea funcţiei
pancreasului exocrin şi a bolilor sale. Lucrările din perioada 1846–1849 ale
lui Claude Bernard (1813–1878) şi, mai ales, excelentul „Mémoire sur le pancréas et sur le rôle de suc pancréatique dans les
phénomènes digestifs, particulièrement dans la digestion des matières grasses
neutres“ au avut un mare impact în cunoaşterea funcţiilor pancreasului
exocrin, cu rol major în digestie.
Pancreasul, organ parenchimatos, este o
glandă mixtă, în care componenta endocrină, ce reprezintă 20% din volumul
glandei, este constituită din insulele Langerhans, de formă sferică, şi a căror
secreţie, vărsată direct în sânge, controlează metabolismul glucidic.
Componenta exocrină reprezintă aproximativ 80% şi este formată din lobulii
pancreatici, vizibil separaţi de ţesut conjunctiv, care conţine vase de sânge,
nervi, limfatice şi canale excretorii. Lobulii pancreatici sunt formaţi din
acini pancreatici, unitatea morfofuncţională a pancreasului exocrin, şi din
canalele secretorii. Celulele acinare pancreatice sunt specializate în sinteza,
stocarea şi secreţia enzimelor digestive. Pancreasul are o capacitate de a
sintetiza şi elabora proteine pe gram de ţesut mai mare decât orice alt organ.
Celulele acinare pancreatice sintetizează şi secretă 6–20 g de enzime digestive
în 24 de ore, într-un volum de 2,5 l de lichid. Majoritatea enzimelor digestive
sunt proteolitice, amilolitice, lipolitice şi nucleaze (v. tabelul). Enzimele pancreatice sunt depozitate în celulele
acinare şi secretate în canalele pancreatice sub formă inactivă. Activarea
enzimelor are loc în lumenul duodenal, unde enterochinaza transformă
tripsinogenul în tripsină, care, la rândul ei, activează celelalte proenzime
pancreatice.
Pancreasul este folosit ca model pentru
demonstrarea mecanismelor de sinteză şi transport al proteinelor secretate de
celulele acinare pancreatice. Celula acinară pancreatică are formă piramidală,
cu baza situată pe membrana bazală, iar vârful converge spre lumenul canalului
intraacinar. Suprafaţa bazală a fiecărei celule acinare este formată din fibre
de colagen şi o bogată reţea de capilare. Fibrele nervoase aferente, simpatice şi
parasimpatice, străbat membrana bazală şi se termină în celulele acinare. Aspectul
celulei acinare se schimbă în funcţie de alimentaţie şi de fazele digestiei.
Celula acinară este polarizată în raport cu nucleul. Porţiunea bazală a celulei
acinare prezintă bazofilie intensă, determinată de acumularea de ARN, prezent
în poliribozomii ataşaţi reticulului endoplasmic. În regiunile infra- şi
paranucleare, citoplasma conţine sistemul de membrane al reticulului endoplasmic,
complexul Golgi şi granulele de zimogen.
Nucleul
este de formă sferică, cu unul sau mai mulţi nucleoli, cu cromatină densă. Este
situat în porţiunea bazală a celulei. Complexul Golgi este situat între nucleu şi
granulele de zimogen. Granulele de zimogen sunt mai numeroase în porţiunea
apicală a celulei. Structurile subcelulare ale celulei acinare sunt vizibile la
microscopul electronic, care măreşte imaginile cu mult peste 30.000 de ori. La
microscopul electronic, complexul Golgi apare format din două feţe distincte
(5): una orientată către elementele reticulului endoplasmic, care apare dilatată
şi parţial lipsită de ribozomi, şi care, frecvent, prezintă vezicule pe suprafaţa
sa. Faţa internă, concavă, conţine granule de zimogen în diverse faze de
formare şi mai conţine şi lizozomi. Granulele de zimogen în fazele iniţiale se
disting de lizozomi prin configuraţie şi prin histochimie. Lizozomii au un rol
important în turnoverul organitelor
intracelulare şi, în special, în turnoverul
din timpul secreţiei active. Granulele secretorii, de zimogen, au formă sferică
şi sunt prevăzute cu o membrană. Granulele conţin enzime în stare nativă. La
microscopul electronic, granulele de zimogen sunt de două feluri: clare şi
dense. Cele clare se găsesc în faza iniţială şi devin dense, mature, după
eliminarea apei. Granulele din preajma complexului Golgi conţin precursorii
granulelor de zimogen (6). Fiecare granulă de zimogen conţine 12–15 enzime
digestive diferite, din care aproximativ 90% sunt granule de proteine (7, 8).
Granulele mature de zimogen sunt stocate în regiunea apicală a celulei acinare,
sub membrana apicală a celulei, care trimite numeroşi microvili în spaţiul
luminal al acinului. Microvilii conţin proteine contractile. Granulele mature
de zimogen sunt eliberate din celula acinară în lumenul canalului intraacinar
printr-un proces de exocitoză, în care conţinutul granulelor este secretat în
lumenul canalului intraacinar. În procesul de exocitoză, membrana granulelor de
zimogen fuzionează tranzitoriu cu faţa internă a membranei apicale a celulei
acinare (4, 6, 1). În timpul exocitozei, numărul microvililor aflaţi la polul
apical al celulei acinare se reduce, fără ca suprafaţa totală a membranei
laminale să se reducă drastic, apoi se reface. În canalul intraacinar se
deschid canaliculele intercelulare aflate în partea apicală dintre două celule
acinare. Între două celule acinare alăturate există un complex joncţional (9).
Mitocondria, de formă cilindrică, alungită,
apare pe secţiune conţinând mai multe creste şi granule. Structura fină a
mitocondriei a fost descrisă de Palade (3, 10–12).
Reticulul endoplasmic rugos se află predominant
în regiunea bazală a celulei acinare şi mai puţin în regiunea apicală (13, 14).
Este compus din numeroase cisterne paralele de care sunt ataşaţi ribozomii, ce
dau aspectul de structură granulară.
Descrierea la microscopul electronic a
ribozomilor o datorăm lui G. Em. Palade, care i-a numit „a small particulate component of the cythoplasm“ (15), devenind
apoi cunoscuţi şi sub numele de „granulele lui Palade“. Ribozomii ataşaţi
reticulului endoplasmic sunt sediul sintezei proteinelor (6, 16). Căile pe care
ribozomii ataşaţi reticulului endoplasmic le folosesc pentru transportul
proteinelor secretorii au fost descrise pe pancreasul exocrin de cobai (17,
18). Palade şi colaboratorii au identificat şase etapele succesive ale secreţiilor
proteinelor de către celulele acinare pancreatice: sinteza, segregarea,
transportul intracelular, concentrarea, stocarea intracelulară şi eliminarea
din celula acinară (6, 16, 19). Secreţia proteinelor este vectorială şi
ireversibilă, culminând cu eliberarea granulelor secretorii prin fuziunea
membranelor granulelor cu plasmalema celulei acinare (16).
Biosinteza proteinelor a fost confirmată după
injectarea la animale a aminoacizilor radioactivi, care apar rapid în fracţiile
microzomale derivate din reticulul endoplasmic, substanţa radioactivă găsindu-se
în toate fracţiunile celulare ale pancreasului (20–22). Fracţiile microzomale
sunt compuse din acid ribonucleic şi proteine. De asemenea, fracţiile
microzomale formează vezicule cu diametrul de 140–150 Å. Particulele de
ribonucleoproteine denotă că sinteza proteinelor are loc în ribozomi (6,
21–23). Folosirea analizei autoradiografice a procesului secretor în celulele
acinare pancreatice a fost extinsă şi la procesul secretor al glandei parotide
(24), glanda având o structură anatomică asemănătoare pancreasului. În
organismele evoluate, expresia genică a proteinelor într-un ţesut este atât
intracelulară, cât şi extracelulară. Macromoleculele celulare conţin semnale
intrinseci în timp şi în spaţiu. Semnalele moleculelor de ADN şi ARN reglează
specificitatea ţesuturilor. Etapele acestui proces includ segregarea
proteinelor secretorii şi a proteinelor lizozomale în reticulul endoplasmic
rugos, urmată de inserţia proteinelor transmembranare în stratul bilipidic,
apoi modificarea acestor proteine şi sortarea proteinelor de membrană şi a
celor secretorii şi lizozomale în compartimentele secundare şi terţiare.
Proteinele sintetizate în ribozomii ataşaţi
citoplasmei membranelor reticulului endoplasmic rugos sunt transportate la
membranele spaţiilor cisternelor din aceste organite. Proteinele pancreatice
destinate secreţiei sunt sintetizate ca lanţuri mari de polipeptide, proteine
presecretorii, conţinând 15–20 de aminoacizi reziduali. În prezenţa membranelor
microzomale, cele 14 proteine presecretorii devin proteine secretorii mature.
După traversarea stratului dublu de lipide al membranelor, lanţurile de
polipeptide conţin structura primară sau secundară. Structura terţiară se obţine
exclusiv în spaţiul intracisternal al reticulului endoplasmic rugos. Sinteza
proteinelor parcurge următoarele etape: sinteza, apoi translocarea prin
membranele cisternelor reticulului endoplasmic rugos, urmată de procesarea
proteolitică, apoi dezvoltarea conformaţională, incluzând formarea legăturilor
bisulfidice şi obţinerea expresiei activităţii prebiologice sau biologice.
Proteinele secretorii, după sinteză, tind să rămână asociate la suprafaţa
membranelor, iar după străbaterea membranelor reticulului endoplasmic rămân în
lumenul cisternelor (6). Multe dintre proteinele secretorii ale pancreasului
provin din precursori. Adăugarea aminoacizilor la reziduul terminal se consideră
că este un semn al legării ribozomilor membranelor reticulului endoplasmic şi
recrutării proteinelor membranelor reticulului în străbaterea, ca printr-un
tunel, a membranelor spre lumenul cisternelor reticulului. Străbaterea este
facilitată de natura hidrofobică a aminoacizilor adiţionali. Un număr de
proteine citoplasmatice şi microzomale şi molecule de acid ribonucleic sunt
necesare legării semnalului şi ribozomilor la microzomi şi transportului spre
polipeptide. Proteinele localizate exclusiv în reticulul endoplasmic rugos sunt
frecvent întâlnite şi în alte fracţiuni ale membranelor (25, 26). Proteinele
secretorii sunt sintetizate în polizomii de la marginea membranelor reticulului
endoplasmic, traversează membranele şi ajung în spaţiul cisternal, unde sunt
segregate (27) şi apoi vor fi modificate în complexul Golgi (28, 29). Biogeneza
proteinelor de membrană cuprinde trei procese: biosinteza individuală a fiecărui
component proteic şi lipidic, transferul componentelor în locul unde vor fi
asamblate şi asamblarea individuală a moleculelor în complexul macromolecular
(30, 31). Structura membranelor biologice, în modul cel mai simplu, este un
model triplu, adică: proteină, lipid, proteină. În general, mai mult de 75% din
lipidele membranelor sunt fosfolipide, cardiolipina fiind fosfolipidul major
în membrana mitocondriei. În membrana mitocondriei, peste 75% sunt proteine.
Glicoproteinele din membrane, după natura legăturii dintre oligozaharid şi
fosfolipid, se împart în două categorii: legate de azot şi legate de oxigen
(28). Procesul de glicozilare are loc prin intermediul membranelor de graniţă
(28). Calea de transport intracelular al glicoproteinelor de membrană este de
la reticulul endoplasmic la complexul Golgi şi la plasmalemă (32). Fluxul poate
avea loc între membranele diferitelor compartimente sau prin fuziunea membranelor
unor vezicule dintr-un compartiment cu cele din alt compartiment (16). Ruta
transportului intracelular a proteinelor a fost stabilită cu ajutorul leucinei
marcate (16, 21). Fazele incipiente analizate la cobai cu chimotripsinogen
marcat sugerează că, după sinteza proteinelor în ribozomii membranelor
reticulului endoplasmic rugos, acestea sunt transportate în granulele de
zimogen (20–22). Palade şi colaboratorii au arătat, pe date radioautografice,
că proteinele secretorii sunt transportate succesiv de la reticulul endoplasmic
rugos la complexul Golgi şi apoi la veziculele condense şi la granulele de
zimogen (16). Cinetica transportului proteinelor între compartimentele celulei
acinare a fost urmărită la cobai prin marcarea proteinelor cu leucină izotopică
prin autoradiografie la microscopul electronic (6). Transportul proteinelor
este diferit în perioade de timp între compartimentele celulare. Curba
cineticii mişcărilor leucinei marcate izotopic în transportul intracisternal
arată că aceasta apare în reticulul endoplasmic rugos după zece minute, având o
valoare de 80%, pentru ca după 20 de minute să scadă brusc la 20% şi să se menţină
scăzută, sub 10%, pe toată perioada experimentului de 120 de minute (17). În
complexul Golgi substanţa apare după 30 de minute, cu o valoare de 40% şi apoi
scade treptat sub 10%, la 120 de minute. În veziculele condense apare după 30
de minute, cu o valoare de 40%, se menţine la o oră la valoarea de aproximativ
30% şi scade treptat la finele a 120 de minute. În veziculele de zimogen,
substanţa radioactivă apare după 30 de minute, cu o valoare de aproximativ 10% şi
creşte treptat până la 60% la 120 de minute (16) (fig. 1). Folosirea chimotripsinogenului radioactiv pe fracţiuni
celulare pancreatice de şobolan arată că proteinele sintetizate în ribozomii
alăturaţi reticulului mitocondrial endoplasmic rugos sunt transportate în fracţiunile
de zimogen (20). Componentele granulelor de zimogen sunt transportate în timp
diferit (22). Cel mai rapid transport a fost observat pentru tripsinogen,
chimotripsinogen 2, procarboxipeptidaza A2 şi lipaza A2.
Un transport încetinit s-a observat pentru amilaze şi procarboxipeptidaza B.
Rata transportului nu depinde de punctul izoelectric, de greutatea moleculară
sau de prezenţa carbohidraţilor, ci de interacţiunea dintre proteinele secretorii
ale reticulului endoplasmic rugos. Autoradiografiile la microscopul electronic
au arătat că secreţia se face plecând de la reticulul endoplasmic rugos (30) la
complexul Golgi (29, 34) şi apoi la granulele secretorii (30). Modalitatea
stimulării secreţiei celulelor acinare pancreatice se corelează cu gradul
eliminării produşilor de secreţie. Numărul granulelor de zimogen scade cu
aproape 35% când animalul de experienţă este flămând, iar dimensiunile scad cu
20%. Prelungirea stimulării secreţiei pancreatice prin infuzie cu secretagoge
reduce aproape total numărul granulelor, iar diametrul acestora se reduce la
jumătate. După stimularea colinergică a secreţiei la cobai, creşterea
tranzitorie a lumenului acinar nu este echivalentă cu pierderea în granule
(35). Continuând stimularea cu secretagoge, conţinutul ţesutului pancreatic în
amilaze, lipaze şi chimotripsinogen scade aproximativ la 70% (35). Sinteza
proteinelor în diverse membrane este independentă una de alta. Proteinele
diverselor membrane din diversele compartimente ale celulei sporesc în plasma
apicală, în timp ce altele se reciclează în complexul Golgi şi în reticulul
endotelial (6). În granulele mature are loc un proces de agregare, o mare
cantitate de proteine ocupând un spaţiu minim.
Eliberarea proteinelor secretorii din celula
acinară are loc prin procesul de exocitoză. Studiul cineticii eliberării
granulelor de zimogen pe pancreasul de cobai a inclus activitatea a trei enzime
(amilaza, lipaza şi ribonucleaza), potenţialul proteolitic al tripsinogenului,
chimotripsinogenului şi procarboxipeptidazelor, după incubarea cu secretagoge, şi
a arătat eliberarea sincronă şi în proporţii constante (17, 18). Secreţia
granulelor de zimogen reflectă adaptarea la nivelul sintezei proteinelor.
În diverse modele experimentale s-au folosit
diferite substanţe, care să interfereze cu metabolismul celulei acinare
pancreatice sau cu una din etapele căilor secretorii, sau prin blocarea
fluxului proteinelor în compartimentele celulare. Astfel, puromicina inhibă
sinteza proteinelor, substituind ARN de transfer în sinteza lanţurilor
polipeptidice. Lanţurile incomplete de polipeptide se eliberează în spaţiul
reticulului endoplasmic rugos şi se acumulează în organitele intracisternale.
Un alt medicament, ca vinblastina, interferează cu transportul din spaţiul
intracisternal al reticulului endoplasmic rugos spre complexul Golgi. Aceste
modificări duc la activarea lizozomilor şi la degradarea părţilor sechestrate
în reticulul endoplasmic rugos sau la autofagocitoză sau necrofagie. Colchicina
interferează cu procesul de condensare, ceea ce duce la lărgirea vacuolelor
condense. Stimularea hormonală a celulei acinare pancreatice duce la descărcarea
bazo-laterală din celula acinară a proteinelor şi nu la cea apicală. Exocitoza
este perturbată de etionină, care produce crinofagie.
Marile descoperiri ale lui G. Em. Palade au
fost posibile datorită dezvoltării microscopiei electronice, domeniu în care a
introdus tehnici noi. Dacă, în 1906, Camillo Golgi descoperă o componentă
importantă a celulei, complexul Golgi, Palade a demonstrat rolul acestuia şi a
descoperit în 1955 ribozomii, sediul producerii proteinelor celulare.
Eforturile ştiinţifice ale lui Palade şi ale colaboratorilor au fost încununate
cu atribuirea, în 1974, a Premiului Nobel pentru Medicină sau Fiziologie. Cei
trei laureaţi, Albert Claude (1898–1983), Christian de Duve (n. 1917) şi George
Emil Palade (1912–2008) au contribuit la „descoperirea privind organizarea
structurală şi funcţională a celulei“ şi „a fost creată o nouă ştiinţă,
biologia celulară“, s-a arătat în discursul de prezentare a laureaţilor. O
continuare a eforturilor lui Palade o reprezintă faptul că Premiul Nobel pentru
Chimie din anul 2009 a fost acordat, pentru „studii privind structura şi funcţiile
ribozomilor“, savanţilor Venkatraman Ramakrishnan, Thomas A. Steitz şi Ada E.
Yonath, care au determinat structura ribozomilor prin metoda cristalografică.
Cercetările în biologie celulară continuă nu numai în laboratorul în care
Palade şi-a desfăşurat lucrările, la San Diego, unde, cu litere mari, pe clădire,
stă scris: „George Palade Laboratories for Cellular and Molecular Medicine“,
dar şi la Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“ din
Bucureşti, condus de fosta colaboratoare a lui Palade, acad. Maya Simionescu.