Închipuiţi-vă, stimaţi cititori, un spital
luminos, cu încăperi înalte, pereţi în culori pastelate mirosind a vopsea
proaspătă, nici urmă de gunoi, apă caldă şi rece (curg amândouă, chiuveta nu se
înfundă), duşul dansează voios într-o cabină modernă. Şi ceva cu totul
deosebit: mai frecvent ca oriunde, te întâmpină aici zâmbete încurajatoare,
cuvinte calde, mâini de ajutor, priviri pline de grijă şi respect.
…Nu, nu e vis şi nici n-am ajuns în Rai.
Sunt în recent reamenajatul Spital Panduri – la Urologie. 2 e numărul
salonului, 3 – e patul. Ultima dată văzusem spitalul pe vremea profesorului
Burghele, al cărui nume îl poartă. Pe atunci, o colegă pasionată de urologie
s-a gândit într-o zi să revină, după orele de stagiu, la un plus de anamneză cu
un „caz“. Nu era oră de vizită, ea ştia că n-are voie să tulbure somnul
bolnavilor şi a intrat furişându-se pe coridoare. La o cotitură, ghinion, a apărut
profesorul. Avea o foarfecă în mână, cu care i-a tăiat urgent o coadă (avea două).
Ca s-o înveţe să respecte bolnavul.
Acum eu sunt 2/3. Porumbeii din balcon aşteaptă,
în stand-by, „pâinica“ obţinută pe şest (Petruţa, fost strungar-optician la
IOR, infirmieră de pe vremea profesorului Noica, reglementează cu hotărâre relaţiile
porumbel-pacient). Purtătoare suple de halate albe sau în culori dulci,
asistentele (uşor de chemat prin soneriile care
funcţionează – toate!) au nume şi perso-nalităţi distincte: Angela, Emilia,
Leontina, Olimpia, Otilia, Rodica, Sanda, Luminiţa. În fruntea lor – Maria (sau
Meri), asistenta şefă pe care noaptea o prinde în spital, la calculator, în
saloane.
Despre cei întâlniţi la subsol (la
Ecografie, Urografie, Cardiologie), aceleaşi cuvinte de laudă.
…Normalul nu se cere lăudat? Ba da. Mă
interesează însă şi cum se ajunge la el.
Am întrebat-o pe Jeni, altă infirmieră venită
din fabrică: „Cum de sunteţi atât de amabilă?“. Mi-a răspuns: „Îmi place ce
fac“. Printre alte răspunsuri, unul singur cam şui: „Nu mă interesează nimic.
Eu am viaţă personală. Fac numai ceea ce mi se cere să fac“. (Asistenta avea
mască, era răcită şi în viaţa personală, cred.)
Despre omniprezentul ciubuc nu cred că merită
să vorbim în acest spital. E acceptat cu o anume indiferenţă sau e respins
categoric. („Oana bomboana“, cu figura ei de liceancă isteaţă, are 35 de ani,
spală pe jos, pune plosca, dar nu acceptă nicio „răsplată“.)
Echipa celor cu „Bună dimineaţa!“ se
dispersează rapid în salon, fiecare cu uneltele sale de lucru, cu misiunea sa,
luminând încăperile.
Cum se explică, domnilor doctori,
normalitatea?
Directorul medical, dr. Mircea Popescu, ştie
dar nu spune. N-are timp. (Un amănunt de CV: întâlnirea colegilor de liceu de
la Braşov are loc… în Germania întrucât toţi ceilalţi sunt acolo. Directorul a
făcut specializare în acea ţară, dar s-a întors.)
Ce facem cu explicaţia? Ea vine, iată,
cu totul neaşteptat, de la pacienta 2/1.
E din judeţul Galaţi şi povesteşte cum l-a pedepsit cândva pe un medic hrăpăreţ
dintr-un alt spital: i-a pus în buzunar un plic burduşit cu plicuri goale. În
legătură cu locul în care ne aflăm, are o cu totul altă poveste: regretatul
profesor Noica (Petruţa îşi aminteşte cu lacrimi în ochi ultimele lui clipe din
spital, de la reanimare) aflase că un medic a trimis pacientul să-şi cumpere o
sondă „din oraş“. Profesorul a chemat medicul şi l-a mustrat: „Dumneata nu te
uiţi în ochii bolnavului?“. Apoi l-a obligat pe medic să-i plătească omului
sonda. Oare două asemenea nume – Burghele şi Noica – n-au avut darul să le
contamineze pe celelalte? Cineva spunea: „Viitorul prezentului e în trecut“.
Putem spera deci revenirea la normalitate?
