Ce ne spun cercetările despre viitorul nostru în orașe? Cum va
arăta mediul urban peste câteva decenii și cum se vor reconfigura barierele spațiului
imaginar al hărților? La aceste întrebări au încercat să răspundă specialiști
în antropologie socială și medicală la a treia ediție a simpozionului de
antropologie urbană. Sub titlul „Prognoza urbană – hărți în continuă mișcare”,
întrunirea a avut loc în zilele de 25 și 26 august, în organizarea Muzeului
Municipiului București, a Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” și
a Societății Academice de Antropologie.
Reuniunea a prilejuit abordarea mai multor teme de istorie
socială. Premisa de la care s-a pornit este că orașele sunt structuri dinamice,
în continuă evoluție. Iar reperele care definesc hărțile urbane se schimbă și
ele în funcție de evoluția contextelor sociale, a mentalităților cetățenilor,
pe fond politic sau administrativ. Prin urmare, orașele se schimbă pe măsură ce
mentalitățile oamenilor care locuiesc în ele se schimbă.
Bătrânii orașului – între abandon și resemnare
Una dintre cele mai importante schimbări de mentalitate vizează
familia „tradițională”. Sultana Avram (Sibiu) a vorbit despre instituția
azilului de bătrâni și despre felul în care acest concept s-a schimbat. În
ultimii 20 de ani, fenomenul abandonului bătrânilor la azil a luat o amploare
deosebită în România. Sultana Avram remarcă o adevărată „explozie” a numărului
azilurilor de bătrâni private, în ciuda faptului că taxele practicate de aceste
instituții depășesc valoarea unui salariu mediu pe economie. Doar în București
și în județul Ilfov, în anul 2015, autoarea consemnează existența a nu mai
puțin de 80 de aziluri de bătrâni private. Arad figura cu douăsprezece, Bacău
cu paisprezece, Brașov cu zece, Cluj cu nouăsprezece, Constanța cu opt, Prahova
cu zece, Timiș cu nouă.
Familia tradițională românească din zona rurală găzduia sub
același acoperiș membrii mai multor generații. De obicei, copiii plecau din
casa părintească rând pe rând, pe măsură ce creșteau și își întemeiau, la
rândul lor, familii. Mezinul rămânea în casa părintească, lui revenindu-i
sarcina de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Relațiile de familie erau
strânse, conceptul de abandon era aproape de neînchipuit.
În prezent, copiii nu mai vor și adesea nu mai pot să locuiască
alături de părinți dincolo de vârsta adultă. Stilul de viață urbanizat
descurajează această posibilitate: apartamentele de bloc sunt construite pentru
a găzdui familia nucleară, caracteristică societății moderne, nu și pe cea
extinsă, caracteristică societății tradiționale. Prin urmare, legăturile
familiale devin mai fragile. Decizia de a trimite la azil un părinte sau un
bunic când ajunge la vârsta la care nu mai poate avea grijă de el devine astfel
mai facilă. Tinerii iau tot mai puțin în considerare posibilitatea de a avea
grijă ei înșiși de bătrâni. Acest lucru este văzut ca dificil, incomod.
De interes deosebit pentru cercetările ce vizează imaginarul
colectiv sunt denumirile alternative ale azilului: „casă”, „cămin”, „fundație”
sunt adesea folosite pentru a „camufla” adevăratul rol și scop al instituției,
pentru a oferi o conotație pozitivă gestului abandonului. Se „vinde” astfel
ideea unui cămin alternativ sau a unei instituții care preia îngrijirea
bătrânilor atunci când aceștia devin bolnavi sau neputincioși. Pentru bătrânii
ajunși la azil, însă, ceea ce domină este sentimentul de abandon. În momentul
în care ajung la azil, bătrânii sunt părăsiți și părăsesc întreaga lor lume și
viață de odinioară – nu doar familia, ci și vecinii, prietenii. „Prima moarte a
unui bătrân este să-l scoți din propria casă”, a conchis profesorul Octavian
Buda, moderatorul simpozionului.
Fenomenul abandonului îmbracă în România și alte forme. Sultana
Avram a mai vorbit despre practica abandonului bătrânilor în spitale. În 2015,
doar în județul Botoșani, 200 de bătrâni au fost abandonați în spitale.
Aparținătorii dau la internare date de contact și adrese false, pleacă și nu se
mai întorc. În acest caz, bătrânii sunt de obicei mutați de pe o secție pe alta
atâta timp cât internarea poate fi justificată medical. După aceea,
reprezentanții spitalului sunt forțați să contacteze serviciile de asistență
socială, iar bătrânii ajung de obicei la azilurile de stat.
Abandonul este în primul rând o problemă socială, a concluzionat
vorbitoarea, dar reflectă în același timp felul în care au evoluat relațiile și
ideea de familie în societatea modernă.
Violența, familia și anturajul
Conform unui raport al Organizației mondiale a sănătății (OMS)
privind determinanții sănătății, distribuția inegală de putere, venituri,
bunuri și servicii poate duce la inechități sociale. Aceste inechități, la
rândul lor, pot avea un impact negativ asupra sănătății, dar și asupra
comportamentului, în special în cazul tinerilor. Predispoziția către violență
este una din aceste consecințe comportamentale care poate fi influențată de
factorii relaționari și de mediu.
Despre factorii de risc care influențează comportamentul violent
la copii și adolescenți a vorbit dr. Petru Sandu (Institutul Național de
Sănătate Publică Cluj-Napoca). Acesta a prezentat rezultatele unui studiu
transversal efectuat pe 4.612 copii cu vârste între 13 și 15 ani, un eșantion
reprezentativ pentru populația din România. Violența la copii a fost urmărită
prin prisma modelului ecologic – un concept care urmărește identificarea
factorilor de mediu care pot determina acest comportament. Este vorba despre factorii
relaționali din cadrul familiei (divorțul, violența domestică), factorii
socioculturali (venitul familiei, rezultatele școlare, frecvența participării
la servicii religioase) și comunitari (școala, anturajul).
Copiilor li s-a cerut să completeze modulul despre violență al
chestionarului YRBSS (Youth Risk Behavior Surveillance System) elaborat
de CDC, în SUA. Violența a fost evaluată ca frecvență autoraportată a actelor
de agresivitate într-un interval standard (trei luni înainte de momentul
aplicării chestionarului). Rezultatele au indicat o asociere semnificativ
statistică între predispoziția către violență și divorțialitate. Copiii
proveniți din familii în care părinții sunt căsătoriți au raportat o
predispoziție către comportamente violente semnificativ mai mică decât în cazul
copiilor din familii destrămate. Climatul familial violent și violența
domestică s-au asociat cu o predispoziție mai mare către violență în rândul
copiilor. Nu în ultimul rând, copiii cărora li s-au aplicat pedepse corporale
fizice au riscuri mai mari să fie violenți decât copiii care nu au fost
agresați ca măsura disciplinară.
În categoria factorilor de risc socioculturali, s-a observat că
situația economică a familiei nu se corelează cu frecvența actelor de
agresivitate la copii și adolescenți. Randamentul școlar scăzut, în schimb, se
corelează statistic cu agresivitatea la elevi. Participarea la servicii
religioase s-a corelat negativ cu frecvența actelor de violență –
probabilitatea ca un elev să comită acte de agresivitate e mai scăzută în cazul
copiilor care au declarat că participă la servicii religioase.
Ultima categorie prezentată a vizat factorii denumiți
„ambientali” de realizatorii studiului. S-a observat că, în cazul copiilor
proveniți din familii în care unul dintre membrii are antecedente penale,
actele de violență sunt mai probabile. De asemenea, elevii care lucrează 20–30
de ore pe săptămână „la negru” au un potențial mult mai mare de a fi violenți
față de cei care nu lucrează sau lucrează doar ocazional.
În final, dr. Petru Sandu a atras atenția asupra faptului că
studiul prezentat s-a bazat pe corelații, nu pe asocieri cauzale. De exemplu,
faptul că elevii nu participă la servicii religioase nu îi predispune la
violență. Se poate ca ei să nu participe la aceste activități tocmai pentru că
sunt mai violenți. Studiul oferă deci corelații, nu asocieri.
În contextul actualei magnitudini a violenței și a diversității
factorilor de risc, eforturile și modalitățile de prevenție necesită o
reinventare constantă în raport cu realitățile momentului. Școlii îi revine în
mod tradițional rolul promovării modelelor comportamentale sociale. Cu toate
acestea, prevenirea violenței nu trebuie să cadă exclusiv în atribuțiile
acesteia. Familia este instanța primordială în procesul de socializare a
copilului. Factorii relaționali de ordin familial s-au corelat în acest studiu
puternic cu predispoziția spre violență sau cu absența acesteia. De asemenea,
se impune implicarea reală a comunității prin reglementări și politici care să adreseze
familia și rolul familiei în prevenirea violenței interpersonale la copii și
adolescenți.
Ipostaze ale modernizării în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX
Accesul la apă potabilă și la canalizare a fost și este una din
marile probleme urbane. Ideea curățeniei urbane prin apă apare încă din Grecia
și Roma antică, a explicat prof. dr. Octavian Buda (UMF „Carol Davila”
București). În România sfârșitului de secol XIX, canalizarea orașelor și
alimentarea cu apă potabilă devine o preocupare serioasă pentru medici, dar și
pentru cei care se ocupau de modernizarea orașelor.
Cel care pune problema recanalizării Bucureștiului este
microbiologul Victor Babeș, autorul primului tratat de bacteriologie din lume.
Acesta susține că apa de băut trebuie să fie microbiologic pură. El atrage
atenția autorităților că, în lipsa sistemelor corespunzătoare de tratare și
filtrare a apei, populația Bucureștiului este expusă la o apă contaminată,
sursă de infecții și boli. Victor Babeș demonstrează calitatea neigienică a apei
din București, arătând primarului din acea vreme – Pache Protopopescu – că
instalația sistemului de filtrare a apei potabile era insalubră.
„Trebuie abandonate acele filtre insuficiente, care nu rețin
microbii. S-a mai încercat sedimentarea apei cu distrugerea microbilor prin
substanțe chimice precum clorura de calciu, care însă nu dă o apă curată, sau
cu bromură, care este scumpă, necesită un procedeu complicat și adesea poate fi
otrăvitoare. Noi am găsit că prin piatră acră nu numai că se clarifică, dar
poate să devină și sterilă sedimentarea”, spune Victor Babeș în memoriul său
către Pache Protopopescu.
Această metodă de filtrare a apei, cu alaun de potasiu, fusese
recent pusă în practică în SUA de Prescott și Winslow, iar Victor Babeș se
luptă pentru implementarea ei și în România. El îi trimite un raport
primarului, în care explica detaliat de ce apa din Dâmbovița nu putea fi
filtrată corespunzător pentru a deveni potabilă: „Apa din Dâmbovița nu se poate
filtra pentru că adesea la început depune o mare cantitate de lut, prin care
filtrarea nu se face în mod complet și trebuie o presiune foarte mare prin care
se distrug dispoziția stratelor filtrante. Pereții filtrului și baza sunt
permeabili, lăsând să treacă apa în vecinătate și în acest fel se produc
băltoace infecte. Filtrele sunt prea mari, chiar după ce s-a împărțit și nu pot
fi supravegheate sau schimbate”.
Împreună cu fratele său, Aurel Babeș, chimist, și cu inginerul
Elie Radu pun la punct un sistem de canalizare a apei freatice. La Bragadiru se
construiesc 20 de puțuri de mare adâncime cu un debit remarcabil, între 30.000
și 40.000 de metri cubi pe zi, care vor asigura influxul de apă potabilă
necesar orașului. Iar Babeș dă niște repere foarte clare care vor fi respectate
în ceea ce privește apa potabilă, de la temperatură și pH până la compoziția
microbiologică.
O altă metodă foarte modernă de purificare a apei care se va
aplica la noi în țară este ozonificarea apei. Acest procedeu se aplica la
Sulina, unul din porturile cosmopolite ale vremii, în care veneau mulți
străini.
Victor Babeș considera că sănătatea este cea dintâi condiție a
fericirii unui individ, iar modul în care statul îngrijește această sănătate
este deosebit de important, a concluzionat Octavian Buda prezentarea sa despre
urbanizare și medicalizare ca ipostaze ale modernizării.