Paul
Farmer e medic şi antropolog de origine americană, stabilit în Africa. E
cunoscut în întreaga lume pentru lucrările sale în domeniul sănătăţii publice
mondiale, aşa-zisa global health and
social medicine, după cum e numele catedrei sale de la Universitatea
Harvard. De aceea, opinia sa e importantă şi descrie, în foarte puţine cuvinte,
o situaţie caracteristică acelor ţări în care resursele materiale foarte
dezvoltate oferă, cel puţin teoretic, oricărui cetăţean o îngrijire medicală
adecvată şi la timp. Doar că această stare de lucruri poate duce – şi aceasta e
realitatea – la exagerări, la cheltuieli inutile şi necugetate, care, de fapt,
exploatează nejustificat acele resurse care ar putea fi folosite în direcţii
mai eficiente.
În primul rând, e vorba de exagerarea
investigaţiilor de laborator sau a celor radiologice, în multe situaţii în care
indicaţiile acestor examene auxiliare în cel mai bun caz nu sunt suficient de
clare. În urmă cu ani, un prestigios jurnal medical american descria un caz
care exemplifică în mod clar inutilitatea unor examene de laborator. Era vorba
de o tânără în vârstă de 19 ani, a cărei mamă observase la fiica ei o oarecare
nervozitate şi un uşor tremor al mâinilor. Un medic de familie a bănuit un
diagnostic de hipertiroidism şi a trimis pacienta spre examinare unui
endocrinolog, care imediat a cerut o serie de examene de laborator, printre
care, bineînţeles, TSH. Analiza a arătat un nivel al hormonului la limita
inferioară a normalului, ceea ce a accentuat bănuiala de hipertiroidism şi un
tratament cu iod radioactiv a fost prescris imediat. Pacienta a fost nevoită să
se izoleze de cei din jur, dar, trebuind să folosească o toaletă separată, iar
apartamentul ei având una singură pentru întreaga familie, părinţii au fost
nevoiţi să-i închirieze o cameră într-un hotel învecinat pentru o săptămână
(cheltuială neacoperită de societatea de asigurare). În jurul tinerei s-a creat
o atmosferă de stigmatizare, prietenii şi cunoscuţii neavând suficiente date
pentru a interpreta corect rigurozităţile prescripţiei, şi astfel tânăra a rămas
practic fără un cerc social şi ulterior a fost chiar nevoită să-şi întrerupă
studiile. O investigare mult mai atentă, din păcate tardivă, a unui alt medic,
a condus la concluzia că tânăra începuse să se drogheze şi că fenomenele
responsabile de prezumţia de hipertiroidism apăreau atunci când pacienta avea
dificultăţi în procurarea drogului. O socoteală simplă duce imediat la
concluzia că acest tratament eronat a costat nu numai sume serioase, dar a avut
şi efecte negative asupra vieţii acestei tinere femei, victimă a unui sistem
medical în care accesul la orice măsură diagnostică şi/sau terapeutică e
practic nelimitat.
Literatura de specialitate se ocupă deja de
zeci de ani de subiectul intervenţiilor chirurgicale inutile, provocate fie de
superficialitatea diagnosticului, fie din dorinţa de a suplimenta venitul
instituţiei medicale sau al corporaţiei din care face parte medicul respectiv.
Un articol interesant publicat nu demult în revista Time descria o situaţie aparent ipotetică, dar departe de a fi
astfel. Să spunem, scria autorul articolului, că un spital american profilat pe
chirurgie cardiacă are nevoie de 350 de intervenţii anuale pe cord deschis
pentru a-şi asigura un buget echilibrat. Şi să spunem că la 1 decembrie numărul
de intervenţii efectuate în acel an este de numai 300. Urmarea firească, era
concluzia articolului, spitalul se vede nevoit ca în ultimele săptămâni ale
anului să crească numărul total de intervenţii pe cord deschis, astfel încât să
ajungă la 350. Bineînţeles că, pe lângă aspectul etic extrem de grav, aici e
vorba şi de povara financiară complet inutilă, pe care trebuie s-o suporte fie
compania de asigurare, fie însuşi pacientul. Şi, dacă la aceasta adăugăm şi
probabilitatea unor inerente complicaţii postoperatorii, atunci costul total
devine de-a dreptul scandalos şi inadmisibil.
Să ne întoarcem la citatul alăturat. Farmer
se referă la acele ţări în care sistemul medical îşi poate permite asemenea
aberaţii, ale căror cauze includ incapacitatea de a ajunge la un diagnostic
corect, rutina care face ca un tratament să fie aplicat bolii în loc să se
aplice pacientului respectiv şi, bineînţeles, goana după un câştig sigur. Pe
lângă toate acestea, intervine şi o altă tară a sistemului medical din ţările
cu posibilităţi materiale practic nelimitate. E vorba de anxietatea sistemului şi
a personalului medical în faţa pericolului medico-legal. Într-o ţară în care
avocatul acostează pacienţi pe coridoarele spitalului investigând existenţa
unui hematom după o perfuzie intravenoasă, sistemul medical face tot ce e
posibil pentru a se acoperi în cazul unui litigiu judiciar: investigaţii
inutile, consulturi nejustificate, tratamente neindicate etc.
Bunăstarea materială a unei naţiuni se
reflectă şi asupra procentului din produsul naţional brut afectat sănătăţii.
Dar produsul naţional brut variază enorm de la o ţară la alta, prin urmare e
vorba de o lungă listă de ţări care pleacă de la bun început de la o situaţie
materială precară. Dar, pe lângă acest aspect, întâlnim şi o variaţie
semnificativă a costului sănătăţii, ca proporţie din produsul naţional brut.
Iată doar câteva exemple (din 2012): Algeria 5,2%, Germania 11,3%, Kenya 4,7%,
România 5,1%, Israel 7,5%, SUA 17,9%. Examinând aceste date sumare, se poate
explica de ce asistenţa medicală dintr-o ţară bogată găseşte uşor drumul spre
cheltuieli inutile.
În acelaşi timp, nu putem face abstracţie de
ceea ce Farmer numeşte „tratament eronat“. Greşelile fac parte din natura umană
şi medicul nu e exceptat. Cele mai multe erori medicale îşi au originea în
faptul că medicina e un domeniu profesional în centrul căruia se află o fiinţă
umană, ale cărei „secrete“ nu sunt perfect cunoscute practicianului. De aceea,
erorile care au ca explicaţie precaritatea cunoştinţelor noastre sunt acceptate
şi înţelese. Ceea ce nu e acceptabil sau scuzabil sunt greşelile provenite din
neglijenţă sau superficialitate. N-am niciun dubiu că la asemenea erori de
tratament se referă Farmer.
În cartea sa „Mountains Beyond Mountains“, Tracy Kidder îl numeşte pe Paul
Farmer „omul care va vindeca lumea“. Procesul de vindecare a racilelor lumii
contemporane include, fără discuţie, o permanentă luptă împotriva erorilor
medicale care pot fi evitate printr-o acerbă şi continuă activitate de îmbunătăţire
a practicii noastre de zi cu zi.
 „Costul unui tratament eronat e
enorm atunci când el e aplicat unui pacient într-o ţară foarte bogată.“ (Paul
Farmer, profesor de antropologie şi medicină socială la Harvard University) |
