Merită să mai faci rezidențiatul în România? Aceasta este
întrebarea pe care am primit-o recent de la un absolvent de medicină generală.
Inițial am rămas blocat. E greu să răspunzi prin da sau nu unei persoane pe
care nu o cunoști mai mult decât îți arată numele adresei de e-mail. Chiar și
așa, este o întrebare bună, la care am reflectat și eu de-a lungul ultimilor
ani și la care voi încerca să răspund în rândurile de mai jos. Înainte de
toate, dacă judecăm din punctul de vedere al salarizării proaste și a gărzilor
neplătite, răspunsul oricărui om normal, ușor pragmatic, care visează la
independență financiară ar fi clar nu. Nici nu mai aduc în discuție argumentul
„plicului“ pe care toată lumea adoră să îl arunce sub formă de reproș oricărui
medic, inclusiv rezidenților. Din fericire sau nu, nici nu știu cum să spun,
rezidenții sunt frecvent ocoliți de plic, căci pacientul nu îi caută pe ei când
vine să se interneze, ci în cel mai bun caz îi recompensează pentru faptul că
„mai trece și pe la el cineva“. Chiar și așa, nu te poți baza prea mult pe
această formă de venit, în caz contrar te vei transforma într-un actor medical
al cărui scop este de a convinge pacientul să te recompenseze. Tipul de
paraprofesional despre care am mai tot vorbit. Este o alegere care ține
predominant de principiile etice care ne guvernează pe fiecare dintre noi.
Mergem mai departe și discutăm despre dezvoltarea profesională.
Pe scurt, cu cât mai bine pregătit vei ieși din anii de rezidențiat, cu atât te
vei putea descurca mai bine și pe mai departe. Ei bine, aici lucrurile se
complică destul de serios. Fiindcă nu vei reuși să profesezi la fel de mult în
oricare centru de pregătire sau lucrând cu oricare medic din centrul în care
vei ajunge în final. Mai mult, nimănui nu îi pasă de programa ta de rezidențiat
și de procedurile pe care va trebui să știi să le faci, diagnosticele pe care
le poți pune, pregătirea ta teoretică și mai ales practică. Acest aspect este
esențial atunci când alegi specialitatea și mai ales centrul, căci dacă nu vei
fi bine pregătit nu vei valora mai nimic la începutul carierei de medic
specialist. Sună deja a goană haotică printr-un labirint, nu? Din păcate, așa
și este. Dar să fim optimiști: dacă ai norocul de a cunoaște persoanele potrivite
din specialitatea pe care o vei alege, vei reuși să înveți și să faci câte
ceva, astfel încât să fie o alegere bună în cele din urmă. Uneori, mai puțin
înseamnă mai mult, adică, decât să fii într-un centru mare unde se fac
proceduri complexe la care nu ai acces sau ești a cincea roată la căruță pentru
echipa din care faci parte, poate e mai bine să lucrezi într-un spital mai mic
unde vei face (nu „lua parte“) proceduri mai puțin spectaculoase, dar pe care
să le stăpânești bine. În cele din urmă, contează ceea ce știi să faci, mai
mult decât ceea ce ai văzut. La orice interviu într-un spital din altă țară,
vei fi întrebat mai pe șleau „bine, dar tu ce știi să faci?“.
Aspectul dezvoltării profesionale este, din punctul meu de
vedere, cel mai important aspect pe care trebuie să îl urmărești în anii de
rezidențiat și de la care nu trebuie să faci rabat. Din păcate, fără o vorba
bună (a se citi „pilă“), nu vei putea face prea multe lucruri relevante pentru
pregătirea ta (hârțogăraia nu înseamnă pregătire). Asta pentru că nimeni nu își
asumă responsabilitatea pregătirii tale. De ce ar face-o? Și nimănui nu o să îi
pese de acest lucru. Păcat. Strategia de tip „lasă că încep rezidențiatul și
văd eu cum mă descurc“ nu este o strategie în sine, așa că te sfătuiesc să nu
te bazezi pe hazard. Responsabilitatea sistemului pentru pregătirea ta viitoare
este aproape zero. Spun „zero“ pentru că examenul de specialitate îți va testa
din belșug cunoștințele teoretice și mai puțin, spre deloc, pe cele practice.
Pe termen lung, trebuie să te lămurești ce opțiuni ai să
profesezi după ce termini rezidențiatul. În contextul actual al problemelor din
ce în ce mai accentuate legate de organizare și lipsuri de tot felul din
sistemul public de sănătate, tot mai mulți studenți aleg specializări care să
le poată permite dezvoltarea în mediul privat, unde pot beneficia și de un
mediu decent de lucru, și de libertatea de a avea prețuri care să le poată
permite să aibă salarii mulțumitoare. În teorie, planul sună bine, dar mediul privat
este un business și, fără vânzarea de servicii, el nu poate exista. Asta
înseamnă că, de multe ori, trebuie să selectezi doar partea „comercială“ a
specialității tale și să te concentrezi pe ea pentru a o valorifica la maxim.
Dar atenție din nou, nu alege o specialitate medicală doar pentru că „ies bani
din asta“ și doar atât. Nu ne putem face toți chirurgi plasticieni sau
anatomopatologi de dragul sporurilor. Trebuie să te și pasioneze, chiar să fii
ușor obsedat de evoluția ta ca profesionist înainte de orice. Nu alerga după
bani, aleargă să fii cât mai bun cu putință profesional. Așa au fost scrise
toate poveștile de succes din domeniul medical.
Poate v-am derutat cu toată teoria de mai sus, și pe bună
dreptate, fiindcă regulile rezidențiatului, dacă există, nu se aplică tuturor.
Seamănă mai degrabă cu o loterie, deși am spera să semene cu o matriță care
scoate piese conform unor standarde minime de calitate care trebuie respectate
pentru fiecare produs. Trăgând linie și încercând să concluzionez, răspunsul
final ar fi: dacă ai bani, ceva pile și un plan bine pus la punct pe termen
lung, atunci merită să fii medic rezident în România. Dacă nu, îmi pare rău,
dar poți fi mult mai eficient pentru tine în alt sistem. Mult succes tuturor
celor care se pregătesc pentru examenul din noiembrie, dar și mai mult succes
le urez începând cu luna ianuarie a viitorului an!