În
medicină nu este ușor să ai prieteni. Cazurile reale de prietenie sunt rare
înspre foarte rare. Dar, dacă nu există atât de multă prietenie, cel puțin
colegialitate ar trebui să existe. În lipsa camaraderiei este greu să realizezi
o medicină de calitate. Cine le știe singur pe toate?
Le
spun uneori studenților mei că sunt multe lucruri ce se pot învăța din cărți,
dar sunt și destule situații în care ai mare nevoie de un călăuzitor. Este bine
să ai alături pe cineva cu experiență care fie să îți explice pe înțelesul tău
anumite manevre sau tehnici, apoi să urmărească modul în care le execuți, fie
chiar să le înfăptuiască împreună cu tine. Orice gest medical pare dificil până
îl realizezi personal.
Este
ușor de înțeles pentru că toți trec prin aceste experiențe și mulți își aduc
aminte că înainte de a efectua o injecție (în orice zonă a corpului, prin orice
tehnică) au avut o temere și poate că au amânat acest gest așteptând momentul
în care să se considere în stare de acțiune. Însă, după prima injecție intramusculară,
surpriză: iată că nu a fost atât de greu! La fel și în cazul altor manopere. Să
pui o perfuzie, să examinezi complet și corect un pacient, să realizezi cu bine
un examen electrocardiografic, să nu greșești atunci când vrei să inoculezi 0,1
ml de substanță strict intradermic, să palpezi în mod corespunzător splina, sau
să ai grijă ca microorganismele puțin năbădăioase și cam lente să ți se
dezvolte pe mediul de cultură, sunt tot atâtea exemple pentru care este bine să
ai pe cineva care să îți fie alături, cel puțin la prima încercare.
Cam
așa a fost și în laboratorul dedicat antigenelor micobacteriene, de la etajul
patru, aflat într-una din clădirile Institutului „Cantacuzino”. Totul a început
de la o serie de discuții privind soarta și salvarea unui băiețel condamnat
printr-un diagnostic insuficient gândit (tuberculoză intratabilă). Am citit
multe documente și mai ales am pus în aplicare mai toate testările posibile și
imposibile, urmărind să demonstrăm implicarea în infecție a unor bacterii care
nu au bunăvoința să se dezvolte pe mediile de cultură de astăzi pe mâine, ci
necesită multă răbdare și chiar unele imbolduri din partea celui care le
examinează. Am lucrat cu antigene, cu seringi, cu seruri, am realizat tehnica
ELISA într-o variantă neautomată, am văzut care este blândețea și
comportamentul cobailor din laborator, am pândit zile și săptămâni apariția
unora dintre culturi, ne-am mirat împreună atunci când am evaluat culturi care
erau obținute de la pacienți la care se presupunea că este vorba de tuberculoză
(și nu era) sau invers și era vorba de implicarea unor micobacterii
non-tuberculoase. Am cerut și am obținut (prin cunoscuți) anumite substanțe
care nu se găseau în România și am realizat medii de cultură pe care le puteam
vedea doar în cărți, dar și multe altele. Toate au fost posibile numai prin
grija, colegialitatea, prietenia cuiva care nu era doar priceput, ferm, atent,
protectiv, impunător, blând, ci putea fi un formator de școală de microbiologie
și imunologie. Nu demonstra prietenie pentru oricine, dar colegialitatea era
linia călăuzitoare permanentă.
Îmi
aduc aminte o altă zi, când eu făcusem o greșeală mare. Era aproape de vremea
prânzului și am fost convocat într-unul din laboratoarele mari. Acolo erau
prezenți toți colegii din laborator. Domnul Dinu stătea pe una dintre mesele de
laborator cu picioarele atârnând și privea înspre pardoseală. Mi-a aruncat o
privire scurtă, apoi nu s-a mai uitat la mine. Toți erau ochi și urechi. Eu, de
asemenea. Nu îmi imaginam ce o să urmeze. A început să vorbească punând mai
întâi o întrebare. Apoi mi-a înmânat un document și m-a îndemnat să mă uit, să
citesc și să răspund. Nu prea aveam ce să răspund în afară de faptul că îmi
părea rău că judecasem eronat. Am cerut iertare dar nu speram că o s-o și
primesc. De la acel moment nu îmi aduc aminte aproape nimic legat de subiectul
de mai sus în afară de faptul că în ciuda greșelii mele am fost acceptat în
continuare drept coleg. Chiar nu îmi
aduc aminte dacă am simțit în lunile și anii următori o modificare de atitudine
(meritată). Nu știu câți dintre cei pe care îi cunosc ar fi procedat în acest
mod.
Îmi
aduc aminte și modul în care se purta cu ceilalți. De fapt, erau numai persoane
de sex feminin până la apariția mea acolo (exceptând colegul care se ocupa de
autoclavare și cu care nu aveam prea des interacțiuni). Fiecare avea dreptul la
inițiativă, dar, desigur, toate inițiativele erau prezentate și șefului de
drept. Așa cum este, de fapt, normal. Dacă în societatea românească actuală
s-ar proceda corespunzător, evoluția acesteia ar fi cu mult mai bună.
Respectarea regulilor și ierarhiilor este cu adevărat importantă.
Pentru
că era ferm și spunea tuturor lucrurilor pe nume nu era iubit de oricine,
dimpotrivă. Dar nu am văzut să accepte interferențe în ceea ce considera că
este drept, corect. Nu putea influența dezvoltarea mai multora, dar se ocupa cu
mare atenție de cei din echipa pe care o conducea. Aparent era singurul care
„se pricepe și le face pe toate”. Dovada modului în care s-a ocupat de colegi a
fost dată atunci când nu a mai putut să lucreze. Momentul a fost foarte
dureros. Mai avea încă atât de mult de oferit! Suferința a fost lungă și grea.
Însă devotamentul soției a fost determinant. Nu doar că a beneficiat de cea mai
bună îngrijire în familie, dar soția sa a preluat încet-încet și toate
îndatoririle din laborator. Modul în care s-a împărțit între casă și institut
în toți acei ani a fost unul remarcabil. Nu doar că la momentul lansării
finanțării proiectelor de cercetare a fost printre primii câștigători de
proiecte în calitate de director de proiect și coleg, dar printr-o muncă asiduă
și uneori acerbă a reușit să modernizeze laboratorul, aducându-l la standarde
care permiteau efectuarea și mai multor tehnici de diagnostic sau manopere utile
în cercetare. După modelul soțului său aceasta realiza anumite activități
(dificile pentru ceilalți) personal și încerca la rândul său să crească în jur
persoane care să continue această activitate. Colegi adevărați, oameni dintr-o
bucată, prieteni!
Așa
ne-am dori să fie peste tot, așa ne-am dori să apară drept ofertă a sistemului
medical, clinici și laboratoare unde să mergi cu plăcere, să nu simți scurgerea
timpului, să simți cum din toate ungherele se revarsă bunătatea,
colegialitatea, profesionalismul. Iar în zilele care au mai rămas din această
săptămână, să nu uităm să ne gândim la sporul duhovnicesc, la importanța
familiei și la un nou început.
