În
octombrie trecut, eram sub influența directă și dramatică a unuia dintre
oamenii pe care îi cunoscusem în practica mea și care se sinucisese la a patra
tentativă. La primele două, părăsise Urgențele fără să beneficieze de transfer
la Psihiatrie, iar la a treia, ambulanța nici nu a mai dus pacientul la
Urgență, pentru că acesta refuzase. Scrisesem atunci un text în „Viața
medicală”, în care deplângeam moartea absurdă (pentru că ar putea fi evitată)
în cazul urgențelor psihiatrice (cum este ideația sau tentativa de suicid) sau
pseudopsihiatrice din cauza lipsei, în România, a unei veritabile legături
între psihiatrie și serviciile de primiri urgențe. E un subiect care nu
interesează pe nimeni. Nu îi interesează pe guvernanți, care, de la intrarea în
Uniunea Europeană, nu au inclus nimic din ceea ce privește sănătatea psihică
publică pe lista lor de priorități, în ciuda rapoartelor recente OMS care fac
din tulburările depresive una dintre primele cauze de dizabilitate și suferință
la nivel global, de exemplu. Nu interesează publicul, presa și media, dincolo
de notoriu și anecdotic. Eforturile de a informa și de a combate stigma sunt
derizorii și există mult mai multe prejudecăți în sfera opiniei publice vizavi
de suferință psihică și suicid decât în ce privește vaccinurile. Nu-i
interesează nici pe medici – psihiatri și urgentiști deopotrivă – pentru că ei
își fac datoria, fiecare la capătul lui, iar tragedia se întâmplă la mijloc, în
„sălbăticie”, într-o zonă neacoperită legislativ și structural de niciun
ajutor. Treaba e destul de grea intra muros, la camera de gardă, ca să îți mai
permiți să te gândești mai departe.
Cu
toate astea, se estimează că 40% din victimele suicidului au trecut pe la
Urgențe în anul precedent decesului. Așadar, departamentul de primire a
urgențelor este unul din rarele puncte de întâlnire dintre pacienții cu risc de
suicid și asistența medicală competentă, un loc-cheie în care acești oameni ar
putea primi ajutor specializat, altul decât tratamentul leziunii
autoadministrate (toxicologic, chirurgical, intensiv etc.), doar 15 procente
din cele 40 fiind de altfel prilejuite de astfel de leziuni.
În JAMA Psychiatry de luna aceasta, a apărut un studiu* intervențional
despre suicid și urgentiști, cel mai mare de genul acesta de până acum,
incluzând 1.376 de pacienți cu tentativă sau ideație suicidară și trei faze.
Prima consta în tratament „ca de obicei” (tratamentul non-psihiatric, al
leziunii), a doua într-o metodă de screening universal (un chestionar
administrat de personalul mediu), iar a treia într-un screening secundar
efectuat de medicul urgentist plus o intervenție simplă, ce a constat într-un
„plan de siguranță” administrat la externare de personalul mediu și câteva
telefoane efectuate de un consilier psihologic către pacient și/sau familia
acestuia. Comparativ cu primele două faze, în faza intervențională, riscul de
trecere la act (de tentativă de suicid) a scăzut semnificativ. Numărul de
pacienți necesar să fie tratați (NNT) pentru prevenția tentativei a fost de 22.
Autorul principal (Ivan Miller) compară acest număr cu cel al ratei de succes a
vaccinului antigripal la vârstnici (20) și îl găsește mai bun decât cel al
altor intervenții preventive cunoscute, cum e terapia anticoagulantă în AVC sau
statinele în IMA.
Așadar,
o minimă atenție acordată pacientului suicidar, constând în câteva telefoane de
control, poate să îi salveze acestuia viața. În prezent, gestul simplu al
telefonului de control nu face parte din strategiile terapeutice la nivelurile
de intervenție primar și de urgență și foarte rar e folosit de psihiatri.
Costurile – financiare, umane și de timp – sunt minime și o astfel de măsură
poate fi aplicată fără nicio aprobare specială din partea zonelor înalte ale
organigramei sănătății. Chiar dacă nu poate înlocui prezența unui sistem
eficace de psihiatrie de urgență și legătură, avem acum dovada eficacității ei
față de tratamentul obișnuit și ar fi un început important și o speranță pentru
oameni la care, prin definiție, speranța este dureros, acut și periculos de
absentă.
Obstacolul
cel mai mare și motivul pentru care nu îmi fac iluzii e ciudata noastră inerție
când e vorba de schimbare în îngrijirea minții. Dacă schimbarea transformativă
e încă departe și improbabilă, ar trebui să fim în stare să producem schimbări
mici, incrementale, dar importante, cum ar fi simpla recunoaștere a rolului
potențial al unităților de primire a urgențelor în viața persoanelor cu
suferințe psihice și risc de suicid. Între timp, sănătatea psihică rămâne
monopolul retranșat al psihiatrilor, departe de comunitate, departe, adesea, de
locurile unde e cel mai mare nevoie de ajutor.
*Miller IW et al. Suicide Prevention in an
Emergency Department Population: The ED-SAFE Study. JAMA Psychiatry. 2017 Jun
1;74(6):563-570
