Rareori
e un semn bun când starea de fapt poate fi rezumată în câteva fraze. Peste zece
mii de medici au părăsit România în ultimii şase ani. Ne confruntăm cu deficit
de personal medical calificat, atât medici, cât şi asistenţi medicali, în
spitale în general şi în rural pe tot spectrul asistenţă primară – asistenţă de
specialitate. Şi, inevitabil, paradoxul este în mod curent element de politică
publică: cei mai mulţi absolvenţi de medicină pe cap de locuitor din lume (36
la 100,000), dar şi cea mai ridicată rată a migraţiei personalului medical din
Europa, undeva la 9%. Pentru medicii dentişti nu mai este demult loc pe piaţa
autohtonă. Dacă ne face să ne simţim mai bine, suntem în acest tip de context
alături de toate ţările din grupul EU10, ţări care au aderat la Uniune după
2004, desigur cu magnitudini diferite. Acceptăm că în prezent nu există soluţii
la nivelul agenţiilor europene pentru redresarea acestui dezechilibru cert:
grupul EU15 reprezintă un factor de atracţie prea puternic. Chiar şi cu migraţia
din prezent, abia îşi pot acoperi în mod rezonabil nevoile. Cu alte cuvinte, nu
vine nimeni să ne salveze, ceea ce ne lasă timp pentru câteva întrebări.
Dacă
de plecat au plecat, se mai şi întorc? Adică tot ei, aceiaşi, ai noştri. Cu
alte cuvinte, putem şi merită să ne luptăm pentru a-i aduce înapoi pe cei care
au plecat? Până la urmă înţeleg sistemul, au fost suficient de buni să îşi ia
examenele pentru a pleca, au acum şi experienţă într-un alt fel de mediu, ar fi
un câştig. Uite că la asta ne-am gândit mai puţin. Bulgaria s-a gândit, de
exemplu, şi strategia naţională aferentă cuprinde acest aspect. Circumstanţe de
întoarcere, cel puţin în teorie, ar fi. În primul rând sunt factori care ţin de
adaptarea individuală şi de relaţia cu familia. Aici intervin datele pe care le
avem sau nu şi cât de important este să ştim ce vrem. Medicii emigrează adesea
pentru cel puţin câţiva ani şi îşi aduc familiile cu ei, în timp ce asistenţii
medicali, în majoritate femei, preferă mai degrabă contracte pe durată
determinată, de cel mult un an, ceea ce face ca obligaţiile familiale să fie
mai relevante pentru această din urmă categorie decât pentru medici. În al
doilea rând, un fenomen asociat „brain drain-ului“ pe care îl invocăm zi de zi
este „brain waste“, anume acceptarea unor poziţii care necesită o calificare
inferioară celei reale. Apare, astfel, posibilitatea ca la un moment dat să se
sature omul de un trai decent „şi atât“ în afară, însă fără senzaţia de
împlinire şi fără un avans profesional cert, şi să ia în considerare o
reîntoarcere, întrucât în România parcă-parcă poţi face o diferenţă pe ici-pe
colo, îţi mai faci cum-necum un nume, mai ales dacă ai ceva experienţă şi relaţii
sau altele asemenea. Deocamdată, vise.
Migraţia
de retur în grupul EU10 a fost sub aşteptări până în acest moment – singura ţară
unde fenomenul s-a accelarat în ultimii ani a fost Polonia, considerată deja a
se afla în faza post-aderare, unde fluxurile emigraţie-imigraţie sunt stabile –
şi un raport de cercetare din 2013 al agenţiei europene Eurofound o descurajează
ca direcţie prioritară de acţiune întrucât este departe de a fi suficientă
pentru a contrabalansa exodul. În plus, studiile care au avut în vedere
medicii şi asistenţii medicali care au revenit în ţările din care au emigrat
iniţial au notat dezamăgirea acestora la întoarcere, din motive care cuprind
nerecunoaşterea formală a timpului lucrat în străinătate, animozităţile cu
colegii care nu au reuşit să plece şi altele, astfel că pentru moment nimeni nu
pare să fie mai fericit la final. Rămânem, astfel, cu retenţia drept principala
variantă de lucru.
Să
presupunem în continuare, cel puţin ca exerciţiu, că priorităţile, direcţiile
de acţiune şi resursele minime pentru remunerarea decentă a personalului
medical de care avem nevoie vor fi fost identificate. Se ridică întrebarea: „Să
îi reţinem pentru ce?“ Cum adică, pentru ce? Pentru a le asigura pacienţilor
îngrijiri. Atât? Dacă răspunsul este „cam atât“, deja am pierdut în mare măsură
orice speranţă de acoperire cu servicii, de reformă şi de ce mai avem pe listă.
A privi personalul medical în limitele unui prestator de servicii care acoperă
nevoi punctuale este de departe insuficient pentru situaţia în care ne aflăm
acum, anume aceea de a face să apară din aproape nimic un punct de inflexiune
pentru trendul descendent în care suntem. Toate studiile asupra migraţiei
personalului medical arată că motivaţia financiară este foarte importantă în
decizia de a părăsi ţara, dar posibilitatea de împlinire profesională, sau mai
onest spus absenţa acesteia, este un factor fundamental. Consecinţa rezonabilă
este că niciun fond de salarii decent nu va fi suficient pentru a atrage
profesioniştii de care spunem că avem nevoie: şi excelenţi, şi motivaţi. Între
un trai decent după plopi pe dreapta sau în spitale care apar (sau ar trebui să
apară) la ştirile de seară şi un trai decent oriunde în Germania, de exemplu,
priorităţile individuale rămân ordonate ca şi până acum. Ceea ce ar putea face
în schimb diferenţa ar fi atragerea de lideri şi nu de lucrători, creând în
acelaşi timp un cadru care să permită manifestarea leadershipului. Da, lideri.
Pentru că de lideri avem nevoie şi încă de mulţi.
În
România, prea puţine lucruri sunt noi sau unice, aşa că nu este nevoie să
privim mai departe de domeniul educaţiei pentru a vedea la ce putem să ne aşteptăm.
Profesorii şi învăţătorii nu vor să meargă să predea la şcoli din rural şi
posturile rămân neocupate cu anii, copiii rămânând la mila suplinitorilor care
nu au altă soluţie pe moment şi aşteaptă să plece cu prima ocazie. Putem urmări
începând cu acest an desfăşurarea unui program care încearcă să producă o
schimbare, şi anume Teach for Romania,
parte a mişcării Teach Global. Teach for
Romania urmăreşte să atragă tineri care în mod normal nu ar fi considerat o
carieră didactică, îi pregăteşte pentru a preda şi îi integrează timp de doi
ani în şcoli din comunităţi defavorizate. Cu monitorizare şi evaluare de impact
integrată, cu tot tacâmul. Lăsând la o parte salariul standard şi o bursă
suplimentară, diferenţa-cheie faţă de alte programe pe care şi-o propune Teach for Romania în relaţia cu
beneficiarii săi direcţi este că „îi sprijină pentru a deveni lideri în educaţie“.
Până
la a putea evalua, peste câţiva ani, succesul misiunii lor, e imposibil să nu
remarcăm cât de diferit se pune problema. Când va avea drept obiectiv formarea
de lideri o strategie de resurse umane pentru sănătate în România? Lideri cărora
să li se promită mai mult decât un laptop cu acces la internet şi abonamente la
publicaţii de specialitate – un astfel de model poate produce doar funcţionari
de lux. Ci vorbim despre lideri cu capacitate reală de a influenţa şi provoca
arhitectura sistemului, lideri cărora să li se ofere posibilitatea şi să fie
încurajaţi către a inova inteligent în practica clinică, de a se conecta la şi
de a mobiliza alţi colegi şi lideri din comunitate, administraţie publică şi
cercetare pentru a identifica mai multe soluţii şi mai puţine obstacole. Lideri
care să îşi poată articula misiunea în medicină dincolo de valoarea punctului
decontat. Ar refuza mulţi o astfel de capacitate? Reciproc, ar oferi mulţi o
astfel de capacitate?
Medicul
de ţară de care avem nevoie nu poate fi atras numai cu un salariu, ci viziunea
sa personală – a nu o avea reprezintă încă de pe acum un criteriu de excludere
– va trebui să intre în rezonanţă cu o viziune de ţară. Cine i-o va oferi?
