„«Ceasul biologic» nu mă lasă să dorm prea mult nici în zilele
libere. În fiecare dimineață mă trezesc la 6 ca să ajung la 8 la spital, la
raportul de gardă. Inițial mi se părea greu, dar săptămâna aceasta, după ce am
aflat ora la care se trezește o doamnă asistentă de pe secție, mă simt foarte
norocoasă.“ Așa începe mesajul primit de la o colegă rezidentă. Acest mesaj
mi-a trezit un gând, fără nicio legătură cu ceea ce a dorit să îmi transmită
fosta mea studentă. M-am gândit la serialele de tip Greyʼs Anatomy. Nu înțeleg
care ar fi rațiunea de a folosi în sistemul sanitar românesc atare exemple. De
ce un coleg tânăr, proaspăt absolvent, este luat și „aruncat în luptă“ de parcă
ar fi apucat să deprindă toate cele necesare pentru a putea face față oricărui
caz (diagnostic pozitiv, diagnostic diferențial, tratament, prognostic etc.)?
De ce pe unele secții se cere unui proaspăt absolvent să se comporte ca și cum
ar ști tot? Ce minune ar putea să se întâmple pentru ca un student care a
participat doar la cursuri, a dat examenul de rezidențiat învățând după o carte
destul de proastă (putea fi și foarte bună, dar nu este, iar asta este valabil
de zeci de ani), cu greșeli, cu informații care fie au „îmbătrânit“, fie nu
sunt valabile în România, a fost nevoit să uite ce a învățat în timpul
facultății ca să poată învăța pentru rezidențiat, nu a exersat practic prea
mult (uneori mai deloc) – așadar ce minune ar putea să se întâmple pentru ca un
student devenit rezident să se transforme în medic practician? Tânărul coleg
trebuie întâi învățat și abia apoi pus să facă. Trebuie să beneficieze de
cursuri (adaptate situației actuale) și de o călăuzire atentă (teoretică și
practică). Învățatul în sistemul „learning by doing“ nu este neapărat un lucru
rău; uneori poate fi util, alteori poate fi catastrofal. Și ce mai înseamnă
„aruncat în luptă“? De pildă, efectuarea de gărzi în care tinerii absolvenți au
la dispoziție doar... diploma de absolvire, căci primesc un mesaj foarte clar:
„nu mă trezești cu niciun chip, descurcă-te!“. Parțial modelul Greyʼs Anatomy.
Colegialitate? Nici pomeneală!
Este foarte dur că pierdem unii dintre „copii“ (exemplul
foștilor mei studenți), care și-ar dori să rămână în România, nu pornesc deloc
cu gândul de a părăsi țara, dar pleacă în special ca urmare a modului în care
sunt tratați. Eu m-am săturat tare-tare de această bătaie de joc, de lipsa de
colegialitate, de alungarea acestor copii. Avem nevoie de medici buni și foarte
buni? Avem! Este ușoară viața de medic? Nici vorbă! Salariile sunt potrivite
pentru efortul depus? De râsul curcilor!
Ce este de făcut? Măcar să îi tratăm cu colegialitate, să
încercăm să construim un sistem colegial. Sistem înseamnă unitate și nu că azi
sunt pe Facebook 30.000 de adeziuni la grupul „Medici gata de grevă generală.
Solicităm salarii decente!“, iar mâine participă doar 15 persoane la
demonstrația de protest. Un sistem în care tinerii să se simtă doriți, să
meargă la serviciu cu gândul că vor găsi o echipă cu care să lucreze, oameni de
la care să învețe, oameni care să îi călăuzească, să îi pregătească pentru
viitor, să le transmită tot ce știu (lăsând deoparte egoismul atât de frecvent
întâlnit). Este nevoie de colegialitate. Și este mult de muncă, pentru că
mentalitatea românească a fost pervertită, terfelită, prin zeci de ani de
„practică“ în domeniu; nemernica acțiune a început cam după 1945 (și a
continuat după decembrie 1989).
Din păcate, colegialitatea este prea rar întâlnită. Dacă nu
înțelegem această lipsă fundamentală și dacă nu ne dorim să schimbăm situația
actuală, alungarea tinerilor va continua. Colegialitatea lipsește din toate
domeniile, iar educația în acest sens ar trebui să înceapă încă cu preșcolarii.
Colegialitatea trebuie să devină materie obligatorie, an de an, de la grupa
mică nu până la absolvirea liceului sau a facultății, ci până la... pensie.
Scriind aceste rânduri, m-am decis. Am să merg la registratura
Ministerului Educației și Cercetării Științifice și am să depun o solicitare la
care am să atașez acest articol. Am să solicit o modificare a programei școlare
în sensul celor de mai sus, în sensul deprinderii colegialității, muncii în
echipă, din fragedă pruncie. Ar fi ceva imposibil? Nici pomeneală. Doar să se
vrea! Am pierdut 26 de ani, nu ar trebui să mai permitem ca timpul să se piardă
în continuare.
De ce sunt revoltat? În primul rând, pentru că nu pentru halul
în care am ajuns astăzi au murit martirii din decembrie 1989. Este o întinare,
o călcare bădărănească în picioare a memoriei acestora în atât de multe
situații pe care le vedem și le trăim. Acei tineri și mai puțin tineri au ieșit
cu pieptul gol în fața tancurilor pentru noi, cei de azi, care trăim altfel
datorită sacrificiului lor. Despre acest sacrificiu (ca și despre sacrificiul
suprem făcut de alte sute de mii și de milioane de români, fie în război, fie
în lagăre și pușcării comuniste) trebuie vorbit și acasă și la școală. Copiii
trebuie să știe și să învețe despre tradiție, despre istorie, despre credință,
despre ce a fost bun și ce a fost mai puțin bun. Copiii trebuie învățați încă
de foarte mici să simtă care le este apartenența și astfel să ajungă să aibă
acel mod de gândire și făptuire care să permită reconstruirea țării noastre
după alte precepte. Să trăim într-o țară în care și medicii să aibă locul lor,
să primească respectul cuvenit, să se regăsească și să își construiască onest
viitorul alături de pacienții lor. Sunt revoltat pentru că puțin ne mai
desparte de decembrie 2015. Al douăzeci și șaselea an de așteptare. Să vizităm
Cimitirul Eroilor Revoluției, să privim numele și vârsta scrise pe cruci, să
analizăm – să ne analizăm – și să luăm o decizie. Este inadmisibil să continuăm
în același mod. Respectul pentru înaintași și pentru sacrificiul acestora
trebuie să ne reintre în sânge.
Am să închei cu al doilea pasaj din mesajul primit de la fosta
studentă: „Săptămâna aceasta am descoperit o asistentă medicală foarte bună,
conștiincioasă, respectuoasă, care face naveta 140 km până la spital; este
nevoită să se trezească la 2:30 de fiecare dată. Glumind, spunea că, uneori,
când poate întârzia, se trezește la 3:30. Nu cunosc motivele pentru care nu se
poate muta în București și nici nu trebuie, dar merită tot respectul nostru“.
