Mă temeam că cele şase cuvinte pe care le găsisem potrivite-mănuşă pentru a le pune ca titlu acestui text: „Ura noastră cea de toate zilele“ le-am reţinut din vreo gazetă ori din paginile vreunei cărţi şi că, reproducându-le, fără a putea cita, până la urmă, sursa, voi încălca involuntar porunca a opta: «să nu furi!»… Speram totuşi ca acest trou de mémoire să nu persiste, mai ales că sintagma mă bântuia zilnic, după ce-mi ascultam semenii exprimându-se unii despre alţii, deschideam televizorul la ştiri sau talk-show-uri, ba chiar în timp ce răsfoiam câte un volum de memorii (sic!). N-aveam nicidecum pretenţia de originalitate iar dacă unitatea sintactică respectivă fusese preluată, de undeva sau de la cineva, autor care, eventual, şi-ar fi reclamat paternitatea, rugam să-mi fie acceptate, cu anticipaţie, scuze. Până la urmă, din încurcătură, m-a scos motorul de căutare pe internet google (goagălul, dragul de el, cum spune un politician vorbitor de limbă română din sectorul cinci). Într-adevăr, titlul a fost utilizat, nu demult, de profesorul Nicolae Manolescu în editorialul său din România literară, pe care, desigur, îl citisem, dar şi de poeta Carmen Mihaela Visalon, care l-a aşezat deasupra unuia din poemele sale: „Hip-hop-ura noastră cea de toate zilele“. Iată cum această modalitate de comunicare şi informare rapidă (navigarea pe internet care, în România, a sosit târziu, abia în 1993), m-a salvat de un regretabil plagiat prin „contagiune“ şi m-a făcut „fericit“, constatând că pierderea de pe „hard“ e doar de memorie recent stocată, ceea ce nu e grav: o pot pune pe seama vârstei…

    Scriam, în primăvara acestui an despre o carte a unui chirurg clujean1. Îmi începeam recenzia aşa: „Resentimentar, revendicativ şi vindicativ a fost etichetat de către duşmanii săi, dar şi de către cei neimplicaţi într-un război al nervilor întins pe câteva decenii anterioare evenimentelor din decembrie 1989, autorul paginilor de jurnal intitulate generic Obstacole2 (Ed. Dacia şi Casa Cărţii de Ştiinţă, 1998, Cluj), Sergiu Duca“. Autorul (1936–2004) a fost profesor la UMF Cluj-Napoca, binemeritând recunoaşterea colegilor şi elevilor săi pentru calităţile profesionale, având priorităţi în realizarea transplantului hepatic experimental, în introducerea şi dezvoltarea chirurgiei laparoscopice în România, în crearea unei societăţi ştiinţifice de chirurgie hepatobilio- pancreatică. A scris monografii şi articole – acestea din urmă publicate atât în ţară, cât şi în reviste de peste hotare, jurnalul în chestiune, ba chiar şi o carte nu lipsită de interes şi suflu epic „Trecutul de dinaintea trecutului – Din istoria cenzurată a omenirii“ (Ed. Ecco, 2003, Cluj-Napoca), pe care mi-a trimis-o cu puţin înaintea morţii sale. I s-a oferit premiul „Iuliu Haţieganu“ al UMF Cluj (1973) şi i s-a conferit titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca (1995). Jurnalul de 370 de pagini, segmentat în patru părţi, un epilog (1989) şi „anexe“, cuprinde perioada 1965–1978. Materia e organizată pe capitole în raport cu etapele ergografiei sale de chirurg şi de cadru didactic în clinicile – pe atunci – Institutului Medico-Farmaceutic din Cluj. Iar titlul exprimă „obstacolele“ ridicate şi zilele amarnice făcute, în străduinţa sa de a se desăvârşi profesional, de principalul său adversar mai vârstnic şi – la un moment dat – şef, dr. Cornel Toader, viitor profesor. Iar aceste piedici i-au fost puse, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, fără respiro, timp de peste un deceniu, până la expatrierea „agresorului“ în Germania (1977). La capătul lecturii, uneori agasante prin detalii şi recurenţa discursului, n-am putut să nu mă întreb, probabil, ca şi alţi cititori, dovedind o pacienţă similară: 1) Care a fost resortul urii ivite între aceşti doi colegi de breaslă? 2) De ce numeroasele comisii care, la insistenţa „victimei“, erau solicitate să facă dreptate, nu duceau lucrurile până la capăt, separând grâul de neghină? La cea de a doua întrebare, răspunsul ar putea fi mai simplu de formulat. Din pricina: a) viciilor sistemului politic de până în 1989 şi b) inextricabilelor relaţii dintre unii membri ai corpului didactic deţinând funcţii administrativ-decizionale, liderii locali ai partidului unic – componenţi ai acestor comisii. De altfel, „acuzatul“ însuşi fusese decan al Facultăţii de Medicină a IMF Cluj-Napoca, secretar al diverselor organizaţii de bază încă din studenţie, vicepreşedinte al Colegiului local al Medicilor, deputat „ales“ în Consiliul Sanitar Superior (1975)… Îmi încheiam încercarea de analiză a acestui jurnal arătând că nu am avut cum a-l cunoaşte pe profesorul C. Toader, altfel decât prin cărţile sale de patologie chirurgicală, apărute în ediţii succesive, lucrări pe care, ca student şi tânăr medic, le-am consultat, la vremea respectivă, cu folos. Şi că, în prezentarea făcută (în acel moment), sine ira et studio, m-am bazat pe analiza unui text publicat (1998), confruntând – atât cât a fost posibil – afirmaţiile din „Obstacole“ cu opiniile celor care au trăit în perioada menţionată în aceste pagini de jurnal, persoane care i-au cunoscut pe „împricinaţi“. Şi menţionam că, la cartea de răspuns la aceste acuzaţii demolatoare – Dragoste sau violenţă în medicină?, semnată de C. Toader, intruvabilă în librăriile de toate tipurile – nu am avut acces, lipsind chiar şi din anticariate.

    După câteva luni însă, prin bunăvoinţa unui coleg de redacţie, am intrat finalmente în posesia acestei scrieri. E o datorie care ţine de etica jurnalistică să mă refer la ea, în contextul în care C. Toader o consideră o replică la „gunoiul editorial“ – „strigătul neputinţei impostorului Duca“. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.