„Pentru
multă vreme, am crezut că o să putem face faţă schimbărilor. O să ne adaptăm, o
să învăţăm toate noile reglementări, o să muncim mai mult, ca să facem faţă
valului de noi bolnavi, o să luăm tot ce vine, cu cea mai pozitivă atitudine. O
să facem practica noastră să supravieţuiască, să rămână eficace şi profitabilă,
vom avea în continuare grijă de toţi salariaţii noştri şi vom rămâne o practică
independentă. Aproape doi ani am fost convinsă că va fi aşa. Dar acum mă
îndoiesc. Mi-e teamă că nu vom putea supravieţui.“ Polly a spus toate astea
dintr-o suflare, de parcă vroia să scape de o povară, de parcă spunând vorbele
astea, se elibera de ruşinea şi necazul că s-ar putea ca fricile ei să se
adeverească şi practica la care este director, cu şase doctori şi patruzeci şi
trei de salariaţi, să dispară, să fie înghiţită de una din organizaţiile
medicale de „medicină organizată“ (managed
care) sau de un spital. Pierzându-şi cel mai important lucru pentru un business:
independenţa.
O
invitasem pe Polly la cină, la un restaurant cu specific pescăresc, unde nu
este muzică, fiindcă voiam să putem vorbi în linişte. Plănuisem să aflu de la
ea anumite detalii despre efectul legii Obamacare asupra practicilor medicale.
Am aflat de la ea o serie de noutăţi şi, la rândul meu, i-am făcut cunoscute
lui Polly un număr de detalii noi despre reforma sistemului sanitar, pe care le
aflasem în ultimele zile de cercetări din diverse surse şi pe care Polly nu le ştia
încă. Mă tem că informaţia mea avea să mărească îndoielile şi pesimismul lui
Polly şi ale celor din grupul ei. Fiindcă grupurile medicale mici (unu-trei
doctori), mijlocii (patru-zece) şi mari (până la 100) trec prin momente grele. Şi
află în fiecare zi alte lucruri, care anunţă momente şi mai grele. Toţi se străduiesc
să găsească soluţii, să fie inovatori în mijloacele de adaptare. Dar nimeni din
cei implicaţi în lupta cu Obamacare – doctori, surori şi asistente, directori
de practică, contabili, directori de spitale, şefi de programe medicale – nu-şi
poate ascunde anxietatea şi nesiguranţa. Tensiunea şi anxietăţile personalului
medical cresc, pe măsură ce se află din ce în ce mai multe despre Obamacare.
Acum
mai bine de treizeci şi cinci de ani, Polly a absolvit liceul şi s-a angajat
secretară la o practică de trei doctori. Făcea corespondenţa şi dactilografia
dictările doctorilor. Curând, a început să ajute contabila, la bilanţuri de
cheltuieli, încasări şi salarii. S-a înscris la colegiul de stat local, pentru un
curs seral de douăsprezece luni, şi a obţinut gradul de contabil calificat. A
urcat la poziţia de contabil-administrator al grupului şi a învăţat multe din
practica de contacte cu firme, furnizori, reprezentanţi de aparatură medicală şi
de laborator, producători de medicamente, administratori de spital şi
reprezentanţi ai asigurărilor medicale. Cu ultimii a fost cel mai greu: asigurările
medicale americane sunt un hăţiş de date, reguli, limitări, detalii şi – dacă ştii
toate chichiţele şi eşti informat la zi – poţi obţine maximum de beneficiu
pentru serviciile medicale, dar, dacă nu stăpâneşti amănuntele, poţi înregistra
pierderi continue şi rămâne cu munca neplătită. Polly a urmat şi un alt curs,
cu durata de şase luni, de pregătire în „ştiinţa“ de a interacţiona zilnic cu
asigurările medicale particulare şi cu cele de stat: Medicare, Medicaid. Şi-a făcut
prieteni în multe din aceste locuri, a cunoscut o mulţime de administratori şi
contabili de spital. Oraşul a crescut mult şi repede în ultimii ani, tot aşa
numărul de doctori, cabinete, policlinici, spitale şi asociaţii medicale. Polly
a fost recrutată de unul dintre cele trei mari spitale din oraş, care tocmai
achiziţionase peste o sută de practici medicale şi îşi crea o bază de doctori
care să-i furnizeze bolnavi. A fost numită director administrativ peste toată
această organizaţie medicală, cu sute de ramuri şi mii de salariaţi. Aici a învăţat
foarte multe, tot aici a intrat în sistemul computerizat de date medicale şi
tranzacţii financiare cu asigurările, cu bolnavii şi cu furnizorii, sistem care
se dezvolta rapid în anii ’90. Dar, descurajată de problemele enorme ale unui
grup atât de mare, Polly s-a gândit la o schimbare. Ultimii zece ani i-a
petrecut cu un grup nou, independent, format din şase doctori, care lucrează în
trei cabinete, din trei zone geografice localizate în două state vecine. Pe
Polly au recrutat-o ca director administrativ şi ea a jucat un rol important în
cele câteva luni în care grupul s-a constituit, a angajat personal, a închiriat
spaţiile de cabinet şi laborator, a cumpărat toată aparatura medicală şi de
birouri.
„În
ultimii doi ani, când au început pregătirile pentru introducerea reformei
sistemului medical, am fost la zeci de cursuri pentru manageri medicali. La
toate ni s-a spus că trebuie să ne aşteptăm la un val de noi bolnavi după 1
ianuarie 2014, odată cu integrarea celor 30–40 de milioane de noi asiguraţi.
Dar, la sfârşitul lunii ianuarie, am constatat ca noi nu am văzut niciun bolnav
nou-venit prin sistemul Obamacare. Nici alte practici nu au văzut, fiindcă am
verificat cu directorii lor. La ultima şedinţă, ni s-a spus că e o mare dezamăgire
că persoanele din grupa de vârstă 18–35 de ani sunt rezistente la înscriere. Pe
ele conta guvernul să suporte financiar noul sistem, fiindcă acestea plătesc
asigurări, dar consumă foarte puţin sau deloc din banii plătiţi. La fel ca
asiguraţii pentru maşini care nu fac niciun accident toată viaţa. Nici ameninţarea
cu penalizările nu pare să-i poată convinge. Aceşti bolnavi tineri şi cu nevoi
medicale minime, simţindu-se în putere şi sănătoşi, refuză să cumpere asigurările
scumpe oferite de noile planuri. Şi-au dat şi o poreclă: invincibilii. Termenul a prins şi este folosit astăzi şi de
personalul companiilor de asigurări, de cei din spitale şi cabinete şi de cei
de la asigurările sociale“. Invincibilii au schimbat socoteala „de acasă“: în
târg nu e niciun val de noi pacienţi.
„Dar,
până la urmă, vor trebui să se înscrie – spun eu – fiindcă amenzile vor creşte
până la un punct la care va fi mai rentabil să plăteşti asigurările decât să
continui să stai pe dinafară.“ „ Eu nu cred că aceste penalizări prevăzute în
noua lege vor fi vreodată plătite – răspunde Polly – şi, dacă guvernul va
încerca să o facă, s-ar putea să se trezească cu ceva ce nu s-a mai văzut: un
proces de masă (class action) cu
15–20 de milioane de invincibili dând
în judecată guvernul pentru amenzi neconstituţionale.“
„Spune-mi
cum vezi cea mai mare schimbare pe care o aduce noul sistem“, îi cer
interlocutoarei mele. „Principalii jucători din sistemul medical sunt şi vor rămâne
bolnavii (asiguraţi sau neasiguraţi), cumpărătorii
de servicii medicale, apoi doctorii şi spitalele, cei care vând serviciile medicale, companiile de asigurări, cei care fac costul serviciilor medicale
accesibil, şi guvernul, care – până la instaurarea noului sistem medical –
intervenea numai în controlul medicamentelor pentru întreaga populaţie, suporta
o parte din costul îngrijirilor medicale pentru bolnavii de peste 65 de ani
(Medicare) şi întregul cost al celor săraci sau aproape săraci (Medicaid). Relaţia
principală era bolnavi–medici şi spitale–asigurări. Guvernul nu avea niciun
amestec în munca cu bolnavii. În noul algoritm, relaţia s-a schimbat în
bolnavi–guvern–asigurări–medici şi spitale. Bolnavii au fost împinşi departe de
noi. Medicii şi spitalele nu mai participă la decizii. Cei care controlează de
aici înainte jocul vor fi guvernul şi asigurările. Ei stabilesc beneficiile,
limitările, veniturile spitalelor şi doctorilor şi cine pe cine tratează“.
„Şi
care este, pentru grupul tău, schimbarea cea mai mare?“, o mai întreb pe Polly.
„Vom avea mai mulţi bolnavi de îngrijit, dar vom primi mai puţin în compensarea
serviciilor noastre. Am introdus noul sistem informatic de evidenţă a datelor
bolnavilor noştri, a activităţii noastre şi a operaţiunilor noastre financiare,
aşa cum ni s-a cerut. Am primit un ajutor financiar de la guvern pentru
introducerea acestui sistem, dar menţinerea, întreţinerea lui, reparaţiile şi
noile programe, ca şi personalul calificat suplimentar vor cădea în sarcina
noastră, ceea ce reprezintă o cheltuială substanţială. De asemenea, guvernul
cere date periodice noi, de calitate a serviciilor evaluate pe baza unor
indicatori, de protecţie a confidenţialităţii (ceea ce ne obligă la
încriptare-decriptare pentru tot ce facem, de la o simplă reţetă până la
raportul global anual), de raportare a mai multor detalii pentru confirmarea plăţilor
pentru serviciile medicale furnizate şi de rapoarte periodice foarte detaliate.
În plus, companiile de asigurări au introdus o formularistică mult mai
complicată, care cere mai mult timp pentru a fi completată. Aceasta face să
avem nevoie de mai mult personal. Dar, pe lângă salariile şi beneficiile unor
noi angajaţi de care am avea nevoie, am fi expuşi la un cost şi mai mare al
asigurărilor pentru personalul nostru, care cresc când numărul salariaţilor depăşeşte
cincizeci. În climatul nou, încorsetat în noi reglementări, limitări şi mai
multă birocraţie, mă tem că multe – dacă nu toate – practicile mici şi mijlocii
vor fi nevoite să dispară. Se vor mulţumi să intre în grupuri şi organizaţii
medicale mari sau în subordinea spitalelor puternice din zonă, ca să scape de
povara cheltuielilor administrative. De asta mă tem cel mai mult“.
Între alte
efecte, Obamacare va aduce şi o schimbare radicală a peisajului din sectorul de
sănătate. Se vor schimba relaţiile, chiar jucătorii şi – cu siguranţă – felul în care se va practica medicina în Statele Unite.
