Structurile
atomice de care se leagă virusul HIV
Revista Sciencea publicat ieri (12 septembrie), online, un studiu1 care ar
putea deschide calea către crearea unor medicamente anti-HIV mai bune decât
cele de care dispunem în prezent. O echipă din China a reuşit să descrie
structura cristalină a receptorului CCR5 pentru chemokine (fig. 1). Importanţa descrierii structurii acestei proteine cu
dimensiuni de doar 2,7 Å rezidă în faptul că receptorul CCR5 este, alături de
receptorul CXCR4, unul din cei doi receptori prin intermediul cărora virusul
imunodeficienţei umane (HIV) reuşeşte să pătrundă intracelular şi să declanşeze
atacul asupra sistemului imun.
Studiul chinez a utilizat un antagonist
CCR5, maravirocul, care leagă coreceptorul şi astfel îl inactivează pentru
virusul HIV circulant. Interesant este că s-a putut astfel identifica motivul
pentru care unele tulpini HIV mutante reuşesc să scape inhibiţiei asupra CCR5:
coreceptorul poate lua, în cazuri rare, o formă ciudată de dom, care îi scade
afinitatea pentru inhibitor, nemaiblocând deci receptorul, care se poate lega
de HIV.
Într-un editorial2 semnat de
suedezul Per Johan Klasse, de la Cornell University din New York, se arată că
structura descrisă de Tan şi colab. aduce lumină asupra selectivităţii
coreceptorului pentru HIV-1, dar şi asupra interacţiunilor dintre chemokine ori
asupra agonismului invers al inhibitorilor. Se deschide astfel drumul pentru
designul raţional al unor inhibitori ai pătrunderii intracelulare prin legare
de R5, a virusului HIV-1. Cu alte cuvinte, este un important pas înainte în
prevenirea cuplării virusului.
Muşchi,
forţă şi libido
Tot mai multe ipoteze implică deficitul de
testosteron în declinul libidoului la bărbaţi, mai ales după o anumită vârstă.
Deloc întâmplător, s-a dezvoltat aici o adevărată piaţă, nu întotdeauna legală,
cu produse conţinând testosteron, destinate bărbaţilor trecuţi de vârsta a doua
care se confruntă cu disfuncţii sexuale: pastile, plasturi, creme, geluri etc.
Iată că un studiu clinic ale cărui rezultate au fost publicate3 ieri
(12 septembrie) în New England Journal of
Medicine încearcă să lămurească nu doar efectele fiziologice ale diverselor
niveluri de testosteron, ci şi măsura în care manifestările clinice sunt
urmarea deficitului de testosteron, de estradiol sau de ambii hormoni. Autorii,
de la Massachusetts General Hospital din Boston, au selectat un lot de 198 de bărbaţi
cu vârste de 20–50 de ani, cărora li s-a administrat goserelină (acetat) pentru
realizarea supresiei testosteronului şi estradiolului endogen, înainte de a li
se administra (randomizat) un gel cu placebo, 1,25 g, 2,5 g, 5 g sau 10 g de
testosteron zilnic, timp de 16 săptămâni. Alţi 202 bărbaţi sănătoşi au primit
goserelină, gel placebo sau cu testosteron, dar şi anastrozol, pentru a
împiedica formarea de estradiol din testosteron. Autorii au urmărit apoi schimbările
din compoziţia în grăsimi/masă musculară a organismului, stratul subcutanat şi
depunerile intraabdominale de grăsime, grosimea coapsei şi puterea musculară a
acesteia, dar a fost evaluat şi libidoul.
Procentual, grăsimea corporală a crescut la
bărbaţii care au primit placebo sau testosteron de 1,25 sau 2,5 g zilnic, fără
anastrozol. Masa musculară şi circumferinţa coapsei au scăzut la bărbaţii care
au primit placebo ori 1,25 g testosteron fără anastrozol. Puterea de contracţie
a coapsei a scăzut doar în grupul placebo. Funcţia sexuală a scăzut proporţional
cu doza de testosteron.
Chiar dacă deficitul androgenic este
responsabil de reducerea masei şi a puterii musculare, iar deficitul estrogenic
duce la o creştere a 
grăsimii corporale, în vreme ce ambii hormoni sunt responsabili
de menţinerea libidoului, s-au înregistrat variaţii importante, de la un bărbat
la altul, în ceea ce priveşte doza de testosteron necesară pentru a menţine
masa musculară, forţa de contracţie, ţesutul gras şi libidoul. Este, cred
autorii studiului, nevoie de o abordare particularizată a evaluării şi
tratamentului hipogonadismului la bărbaţi.
Într-un editorial4 publicat în
acelaşi număr al revistei, profesorul australian David J. Handelsman atrage
atenţia că, în cei peste 75 de ani de utilizare clinică, testosteronul are o
piaţă de două miliarde de dolari anual, din care preţul propriu-zis al
hormonului este de doar 1%. Autorul laudă designul studiului american, care
taie „nodul gordian“ al confuziei privind efectele hormonilor androgeni şi ale
estrogenilor asupra masei şi forţei musculare, ţesutului gras sau libidoului.
Totodată, el avertizează că este nevoie de studii suplimentare, mai
îndelungate, pentru a urmări efectele testosteronului asupra densităţii osoase şi
fracturilor, asupra hiperplaziei de prostată, dar şi asupra metabolismului,
funcţiilor cardiovasculare şi cerebrale (dispoziţie, comportament şi cogniţie).
Autofagie vs. cancer
Miercurea aceasta, Science Translational Medicine a publicat un interesant studiu5
privind autofagia ce are loc la nivelul celulelor tumorale şi implicaţiile
acestui proces asupra dezvoltării tumorilor maligne. Grupul din Berna a urmărit
modul în care este exprimată proteina legată de autofagie 5 (ATG5) la nivelul
tumorilor cutanate benigne şi maligne. Astfel, comparativ cu nevii benigni,
producţia de ATG5 este adesea inhibată la nivelul melanomului primar (fig. 2), ceea ce conduce la o scădere a
procesului bazal de autofagie (fiziologic). Mai mult, urmărind nivelurile de
ATG5 în tumorile excizate de la 158 de pacienţi cu melanoame primare, autorii
cercetării au observat o corelare a valorilor scăzute cu o rată redusă a supravieţuirii
fără recidive.
Mutând apoi
studiul în laborator, autorii au observat un lucru foarte interesant: in vitro, reducerea expresiei ATG5,
într-un model celular de oncogeneză melanocitică, a promovat procesul
proliferativ, împiedicând senescenţa celulară indusă de oncogene. Într-un
limbaj mai accesibil, proteina implicată în autofagie nu doar că favorizează,
în lipsă, geneza tumorală (melanom), dar se şi corelează direct cu diagnosticul
şi prognosticul melanomului deja format.
