Sisteme
bine înţelese
Ideea de a implementa dosarul electronic al
pacientului (şi) în România nu a fost, în principiu, una proastă. Până la urmă,
ea a fost preluată din ţări dezvoltate, cu sisteme de sănătate cu mult mai avansate
şi mai bine finanţate decât cel românesc. Sigur, ţările de care vorbim au
specialişti pe toate nivelurile bioinformaticii, inclusiv în sistemul public
care centralizează datele colectate, experţii lor au 
dezbătut diverse strategii
şi arhitecturi ale unui astfel de demers, iar întregul sistem informatic din
sănătate s-a bazat pe câteva principii de bază: eficacitate, acurateţe, utilitate,
siguranţă, confidenţialitate şi securitate.
Translarea modelului internaţional
(american, la origine) în România s-a făcut după cum au vrut şi au putut
decidenţii (politici şi politizaţi) de la noi. Cât au înţeles. Unde nu au înţeles,
au dat din umeri şi au trecut mai departe. Aşa se face că ne-am ales cu un card
de sănătate care nu conţine mai multe date de sănătate decât buletinul de
identitate, că sistemul de utilizare a cardului este greoi, dă multe erori şi
îngreunează teribil activitatea clinică în medicina primară. Mai mult,
securitatea a fost atât de puţin înţeleasă, încât, deşi serverele sunt bine
păzite, un funcţionar oarecare are drepturi nelimitate de accesare şi
modificare a datelor; nu putem decât să contăm pe discreţia lui şi pe faptul că
eventualele corecţii strategice se vor produce înaintea apariţiei unor breşe.
Speranţa moare ultima.
Ce nu s-a înţeles şi nici nu s-a preluat
din modelul american a fost faptul că sistemul trebuie să urmeze (dacă nu să
întâmpine) tendinţele naturale din activitatea cotidiană, ameliorând-o pe
aceasta conform principiilor enunţate mai sus. Sistemul informatic trebuie înţeles
ca rezultatul de etapă al unui proces dinamic, flexibil şi uşor de adaptat la
realitatea ce se schimbă aproape de la o zi la alta. Aşa trebuie văzut şi un
studiu1 publicat în Cell Systems (o nouă revistă, lansată de
curând de grupul Cell) de un grup de bioinformaticieni şi clinicieni de
la Harvard, care trasează liniile principale ale sistemului electronic de
sănătate din viitorul apropiat. Aplicaţiile mobile dezvoltate de terţi vor
furniza date la toate nivelurile sistemului de sănătate, prin integrarea
fluxurilor de date în dosarul electronic al pacientului.
Apendicită
tratată cu antibiotice?
Încă de la sfârşitul secolului XIX,
dovezile existente au dus la stabilirea regulii că tratamentul apendicitei
acute este – fără excepţie – apendicectomia. De altfel, apendicita acută este
inclusă între urgenţele chirurgicale, cu indicaţie operatorie imediată, pentru
a preveni evoluţia către perforaţie şi peritonită. Din patofiziologia bolii se
omite adesea faptul că până la o treime din cazuri evoluează cu rezoluţie
spontană, precum şi faptul că indicaţia fermă pentru tratamentul chirurgical a
fost stabilită în era preantibiotică.
De la aceste premise a
plecat studiul APPAC, realizat de un grup finlandez, ale cărui rezultate au
fost publicate2 marţi (16 iunie) în Journal of the American
Medical Association. Finlandezii şi-au propus să compare apendicectomia cu
antibioticoterapia pentru apendicita acută necomplicată la adult, confirmată
prin tomografie computerizată. În acest sens, în perioada noiembrie 2009 –
iunie 2012, au fost înrolaţi 530 de pacienţi cu vârste între 18 şi 60 de ani,
la care apendicita acută necomplicată a fost confirmată prin CT. Randomizat,
aceştia fie au primit tratament antibiotic (trei zile de ertapenem i.v.
1 g/zi, urmat de şapte zile de levofloxacin p.o. 500 mg doză zilnică
unică şi metronidazol 500 mg de trei ori pe zi), fie au suferit apendicectomie
clasică (operaţie deschisă), după care au fost supravegheaţi timp de un an.
Intervenţia chirurgicală a avut o rată de
succes de 99,6%, în vreme ce 70 din cei 257 de pacienţi (27,3%) trataţi cu
antibiotice au necesitat o intervenţie chirurgicală pentru apendicită acută în
primul an de la internarea iniţială. Cu alte cuvinte, doar 72,7% din pacienţii
trataţi medicamentos nu au necesitat intervenţie chirurgicală prin recurenţa
infecţiei şi a inflamaţiei apendiculare. Studiul nu a reuşit să demonstreze
non-inferioritatea tratamentului antibiotic în comparaţie cu intervenţia
chirurgicală.
Editorialul3 care comentează
rezultatele studiului APPAC notează absenţa complicaţiilor deosebite la pacienţii
trataţi iniţial cu antibiotice şi apoi chirurgical, ajungând la concluzia că ar
putea fi rezonabil ca pacienţii adulţi cu apendicită acută necomplicată
confirmată prin CT să primească iniţial antibioticoterapie şi, doar dacă
inflamaţia recidivează, să ajungă la intervenţia chirurgicală.
