Luni, 21 martie, a fost ziua internațională a poeziei. Cu
această ocazie, e poate bine să ne aducem aminte că medicii scriu adesea
poezie. Peste un mileniu de tradiție unește cele două discipline, probabil
începând cu Avicenna. La început de secol 11, Avicenna își rezumă canonul
medical într-un amplu poem medical, Al-Urjuzah Fi Al-Tibb, de 1.326 de
versuri, tradus o sută de ani mai târziu de Gerard de Cremona și de multe ori
după aceea, rămas o lucrare foarte influentă în medicina occidentală până în
secolul 17. Pentru Avicenna, versurile sunt pur și simplu modul cel mai concis,
riguros, clar și demn în care un maestru transmite mai departe ceea ce el însuși
a învățat. Între poetul Avicenna și medicul Avicenna nu are rost să trasăm
granițe artificiale, ei sunt una și aceeași luminată personalitate. Putem să ne
gândim la poezia medicală a Evului Mediu ca la un mod avansat și eficace de
comunicare.
Ulterior însă, lucrurile nu au mai stat așa. Medicii au
continuat să practice antica artă a poeziei, dar nu au mai amestecat lucrurile.
Astfel încât, până foarte de curând, eram convins că medicii-poeți pot fi
clasificați în două ramuri. Mai întâi, sunt marii poeți care, din întâmplare
sau pentru că poezia nu a fost mereu o meserie în stare să hrănească și trupul,
nu doar spiritul, au mai practicat și medicina. Poate că au practicat-o în mod
strălucit, sau nu, dar oricum, pentru poezie sunt cu adevărat amintiți până
astăzi. Putem să includem aici un lung șir de barzi, de la Yehuda Halevi,
trecând prin Keats și Schiller, până la Vasile Voiculescu.
Ceilalți sunt poeții care, de fapt, sunt mai ales medici. Pentru
ei, poezia e vioara lui Ingres, un domeniu secundar, chiar dacă uneori
excelează în el. Dar de ce cele mai multe ori nu o fac, și sincer mă codesc să
recunosc că în rezidențiat încă mai scriam poezii la care acum nu îndrăznesc să
mă uit.
Ambele categorii de medici-poeți au în comun o anumită dedublare
a persoanei. La cei mai pricepuți, ascuțimea privirii clinice asupra lumii
transpare în poezie, iar uneori limbajul medical e folosit pentru valențele
sale involuntar poetice. Dar, de obicei, când iau în mână condeiul, își dau jos
halatul alb. Mai mult, între cele două profesii, practicate de același om,
există adesea o puternică tensiune: pentru mulți medici, poezia e o încercare
de evadare din medicină, o rupere de formalismul și rigorile ei, o fugă care eșuează,
paradoxal, într-un alt fel de formalism.
Dar suntem la început de secol XXI și rolurile tradiționale sunt
în plină dezintegrare. Unde în trecut vorbeam de patologie, azi vorbim de
identitate. Unde vorbeam de suferință și boală, azi vorbim de reziliență. Unde
între medic și pacient era o barieră empatică de netrecut, azi recunoaștem că
avem de învățat unii de la alții în ambele sensuri. Firește că nici dihotomia
clasică medic/poet nu putea rezista. A trebuit să descopăr în The New Yorkercă jurnale medicale reputate, de exemplu Chest, JAMA, Neurology sau Annals
of Internal Medicine, publică regulat poezie în ultimele două decenii,
pentru că e deja acceptat că versurile sunt o unealtă prin care medicul
explorează „vastitatea de dincolo de intelectul științific“ (Michael Zack,
pneumolog). Nu văd de ce nu ar face-o și „Viața medicală“, de altfel.
Această nouă poezie medicală, pe care o putem deja vedea ca pe
un curent de sine stătător, are ca numitor comun o sorginte avicenniană.
Medicina și poezia nu mai sunt ocupații paralele, ci se servesc una pe alta cu
generozitate. Un profesor indian de anatomopatologie scrie un poem despre
rectocolita ulcerohemoragică, un medic rezident versifică experiențele dintr-o
gardă, un altul își imaginează un bărbat încercând să danseze cu soția care
suferă de scleroză multiplă. Unele jurnale medicale trec poemele printr-un
proces de peer-reviewing înainte să le publice. În contextul lor
paradoxal și contrastant, poemele medicilor sunt vii și surprinzătoare chiar și
când sunt stângace.
Pe site-ul medicului-scriitor Danielle Offri, internist la cel
mai vechi spital public din Statele Unite, Bellevue, și unul dintre autorii,
tot mai numeroși, care explorează viața emoțională a medicinii și medicilor, am
găsit un poem în care un pacient, invalid și legat la perfuzii într-un salon de
spital, își imaginează cum i-ar mai pălmui pe nenorociții de doctori, dacă ar
fi în stare. Autorul poemului I’m gonna slap those doctors, Jack
Coulehan, poet recunoscut și publicat, este el însuși medic și profesor de
medicină preventivă în New York. Că un asemenea exercițiu șocant de empatie
transcendentă e făcut de un medic, pentru mine este o veste foarte bună.
Voi încheia articolul cu un alt exercițiu poetic de empatie, de
această dată al medicului de familie neozeelandez Glenn Colquhoun. Volumul său Playing
God, din 2002, a reușit ceva foarte rar pentru poezie: a devenit
bestseller. Poemul lui, „Azi nu vreau să fiu doctor“ nu are nimic frumos,
calofil, în el, ci sunt doar gânduri care trec prin mintea unui medic obișnuit,
săptămânal sau zilnic. Primele versuri ar suna în română cam așa: „Azi nu vreau
să fiu doctor/Nimeni nu se face bine/Cei care erau bine iar sunt rău/Cei care
erau rău sunt și mai rău/Muribunzii au impresia că o să trăiască/Sănătoșii au
impresia că mor“, iar ultimele două: „Boala nu mă ascultă/Nici măcar când o
ameninț cu pumnul.“
