Trei dimineața. Mergem la caz: o doamnă de 77 de ani, edem
Quincke.
– Buna dimineața! Ce ați pățit?
– Păi am ceva în gât și nu pot să înghit.
Să vedem. În gât nimic.
– Ați luat vreun medicament nou? Ați mâncat ceva deosebit? Vă
știți alergică la ceva? Aveți prurit, bubițe?
– Nu, nimic.
Măsurăm tensiunea. Un picuț crescută, 165 cu ceva. Saturația
100%. Restul parametrilor în regulă.
– Dar cum de nu dormiți? V-a trezit starea asta?
– A, nu. Nu dormeam. Citeam. Tocmai voiam să mă duc la culcare
și simțeam că mă sufoc. Uitați, acolo e o agendă roșie. Acolo îmi notez
tensiunile.
Aha. Nasol. Să vedem. Pe zile, câte cinci sau șase măsurători pe
zi, cu descriere completă, de genul: „4.30 – 155/70 după pedichiură, după ce am
stat aplecată 15 min. Azi 2.20, 170/86 când mi-am amintit că trebuie să plătesc
iar taxe pentru pământurile date în arendă“. Mă ia durerea de cap. Mă așez
comod într-un fotoliu și încep cu teoria.
– Știți, doamnă, ar fi bine să nu mai măsurați întruna
tensiunea, să o măsurați doar dacă vă e rău și înainte de medicație, eventual.
Să vă odihniți mai mult. Un ceai de tei, miere, lapte cald dacă nu puteți
dormi.
Admir cărțile din încăpere, mai schimb o amabilitate. Îmi pică
ochii pe ambulanțier, care se uita când spre mine, când la ușă. Înțeleg
mesajul.
– Doamnă, cum e cu nodul din gât?
– A, bine, foarte bine. Nu mai e deloc.
Mai ia o gură de ceai. Măsurăm din nou tensiunea. 135/70.
– Ok, putem pleca, da?
– Sigur, mulțumesc, la revedere.
Hm. Mai bine nu. Interesant e că nu am văzut demult o casă
ticsită de cărți de valoare ca a doamnei, nu am văzut nicăieri să mai cumpere
cineva „România literară“ și să o citească la trei dimineața. Doamna –
scriitoare, autoare de poezii foarte frumoase, cât am apucat să-mi arunc ochii.
Dacă nu era trei dimineața, cred că savuram cu totul altfel momentul.
