Istoria următoare este adevărată, dar greu
de povestit, chiar dacă au trecut câţiva ani de atunci. Într-o seară, cineva
foarte apropiat de noi, aflându-se de o vreme în boală, a suferit o
decompensare. Am mers imediat împreună cu soţia mea şi, pentru scurt timp, am
evaluat dacă tratamentul poate continua acasă. Nu era posibil. Am chemat
salvarea, iar pacientul – ruda noastră apropiată – a ajuns la spital (după ce
am cerut puţin ajutor şi un sfat de la o fostă studentă, medic acum în
respectivul spital). Când am ajuns noi, pacientul era deja la primiri urgenţe,
sub perfuzie şi cu tratamentul decis pentru situaţia critică în care se afla.
Nu vom discuta nimic privitor la tratament şi la abordarea medicală – nu este
specialitatea mea şi cred că toate acestea s-au desfăşurat conform unui
protocol, înspre binele pacientului, aşa cum se întâmplă înspre binele oricărui
pacient internat care are nevoie de asistenţă de specialitate.
Vom discuta însă despre colegialitate. Nu
contează că eram deja profesor, nici nu cred că ar trebui să conteze că se dăduse
anterior un telefon anunţând venirea noastră. Contează că un medic trebuie să
reziste unor situaţii dificile, cu două gărzi pe săptămână sau peste opt pe lună.
Un medic trece prin multe situaţii grele. Atunci când pune şi suflet, îi este şi
mai greu. Le spun studenţilor mei: „Este bine să fiţi empatici, să le arătaţi
celor în suferinţă că sunteţi oameni, dar trebuie să aveţi grijă şi de voi,
pentru că aveţi mulţi ani de rezistat şi trebuie să puteţi să vă îndepliniţi
menirea de medic fiind sănătoşi“. Cu alte cuvinte, suferinţa alături şi pentru
pacienţi ar putea deveni covârşitoare. Medicii trebuie să păstreze un echilibru
care să le permită să îşi îndeplinească vocaţia pentru zeci de ani de practică
medicală. Există specialităţi mai uşoare, dar există şi specialităţi tare
grele, care te consumă la maximum. Nu este deloc uşor.
Revenind la noaptea de care vorbeam, ea s-a
prelungit mult, înspre dimineaţă. Încă de la prima abordare, am simţit cum se
priveşte prin noi. Nu îmi doream ca altcineva să îşi dea sufletul, să sufere alături
de noi în necazul pe care îl trăiam, dar bine mi-ar fi făcut să simt o privire
cu puţină căldură, care, fără cuvinte, să îmi transmită: „Este un caz grav sau
foarte grav, nu cunoaştem prognosticul, acesta ar putea să fie sever, însă noi
suntem aici, colega, suntem alături de tine atât cât ne permite această gardă
grea, alături de tine şi un pic sufleteşte, nu doar prin capacităţile noastre
medicale şi tehnice“.
Mai apoi, am fost daţi afară din salonul de
îngrijire şi am ajuns pe holul spitalului respectiv. Am lăsat numele şi
numerele de telefon pentru că ni s-a spus că vom fi anunţaţi în ceea ce priveşte
evoluţia. Un hol friguros, cu mulţi aparţinători (unii disperaţi, alţii deprimaţi,
fără reacţie) şi fără posibilitatea de a te aşeza, măcar pentru câteva minute.
Am petrecut pe acel hol mai multe ore. După primele trei am rugat-o pe soţia
mea să meargă acasă; era deja miezul nopţii. În timp ce stăteam acolo, nu
judecam pe nimeni, doar mă rugam şi păstram speranţa că s-ar putea ca şi acest
episod acut să fie depăşit prin tehnicile şi medicaţia aplicată. Am mai spus,
nu despre medicină ca atare m-am decis să vorbesc, doar despre colegialitate.
În timp ce stăteam pe hol, mulţi dintre colegii de gardă s-au perindat pe lângă
noi, privind prin noi, uneori ca şi cum nu am fi existat decât în calitate de
obiecte care trebuie ocolite pentru a nu te lovi de ele. Ore în şir nu am simţit
măcar un pic de empatie. Priveam, continuam să nu judec pe nimeni şi mă rugam
în continuare.
A mai trecut un timp. Din când în când,
intram şi mă apropiam de spaţiul de îngrijire al bolnavilor acuţi, să văd ce se
mai întâmplă. Tratamentul îşi urma cursul. Apoi ieşeam, să nu deranjez, pentru
că aproape toţi cei implicaţi aveau câte ceva de făcut şi sigur erau obosiţi şi
stresaţi la acele ore mici. Dar vreau să mai spun ceva (deşi nu aş fi vrut să
îmi mai amintesc): exista şi o cameră mai mare, ca o anticameră la salonul de
îngrijiri. Acolo era o masă de dimensiuni mai mari; cum nu erau decât puţine
scaune, unii dintre tinerii care erau în gardă o foloseau pentru sprijin sau
chiar în loc de un scaun pe care să se aşeze. Nu pot băga mâna în foc, dar,
dintre tinerii cu care mi s-au încrucişat privirile, doi (unul sigur) mi-au
fost cândva studenţi. Acela de care sunt sigur stătea pe masa respectivă şi, la
un moment dat, a privit spre mine, iar privirea sa arăta că mă recunoaşte. Nu a
schiţat apoi niciun gest, am rămas unul dintre obiectele de care nu doreşti să
te loveşti. Eram deja trist şi îndurerat pentru ruda noastră.
Nu s-a modificat nimic în evoluţie. Pe la
trei-patru dimineaţa, am plecat, păstrând speranţa. Am ajuns în cartierul în
care locuim şi, pentru că era vineri, am mers la biserică la Sfântul Maslu, cu
rugăciunile pentru cei bolnavi. Am scris numele pe un bileţel; a început rugăciunea.
În timpul acesteia, nu ştiu cum de m-am gândit să ies pentru două minute, să
dau telefon fostei mele studente, acum medic în acel spital şi să o întreb care
mai este situaţia. După câteva clipe de tăcere am auzit: „Nu ştiţi? Nu vi s-a
spus?“. Ruda noastră trecuse la cele veşnice după ora patru dimineaţa. Am
plecat imediat. Sper că nimeni nu a trecut prin aşa ceva, dar sunt multe
aspecte de rezolvat într-o zi de vineri.
Prima abordare colegială, în sensul despre
care spuneam, a fost atunci când am primit acordul pentru a nu se mai efectua
autopsia. În acele momente am fost privit altfel, am fost privit ca un coleg;
atunci am simţit empatie şi căldura de care orice om în necaz are nevoie, chiar
dacă nu este un coleg.
