Așa e intitulat romanul de debut al personajului Ovidiu Gorea
din „Filantropica“ lui Nae Caranfil. Distanța de la o poveste individuală la
comentariu social și înapoi se lasă parcursă lejer cu filmul pe fundal. Esența
maximei se pretează, mai departe, și legăturilor cu provocările actuale și
viitoare din sănătatea globală. Acestea sunt palpabile și dor.
Africa sub-sahariană se află în urma tuturor celorlalte regiuni
de dezvoltare la mai toți indicatorii care privesc starea de sănătate a
populației și buna guvernanță. Aceeași regiune este deasupra tuturor celorlalte
la capitole precum creșterea demografică și creșterea economică. Deși ratele de
creștere a populației sunt în scădere, fără excepție, peste tot în lume,
populația Africii a crescut și va continua să crească dramatic pe fondul unei
rate de creștere net superioare mediei globale. Mai mult de jumătate din toți
oamenii născuți pe planetă de acum și până în 2050 vor fi născuți într-una din
doar nouă țări africane. În același timp, regiunea înregistrează deja și are
previzionate creșteri economice medii de peste 5%, rivalizând doar cu tigrii
asiatici din ASEAN-5 (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda),
care au atras, împreună, în 2014, un volum mai mare de investiții străine decât
China. Asta în condițiile în care media UE se va zbate sub 2%. Așadar, din doar
patru tipuri de indicatori se conturează un mesaj mixt de speranță și
deziluzie. Încotro se îndreaptă o regiune cu atât de multe contraste și
întârzieri?
După treizeci de ani de investiții și ajutor internațional, din
care ultimii cincisprezece la niveluri fără precedent, s-a ajuns la volume de
finanțare externă doar pentru sănătate de peste zece miliarde de dolari anual
pentru Africa. Acestea sunt doar cifre oficiale. Modestia nu-și are locul în
relațiile internaționale, însă bazele de date care monitorizează donațiile și
destinația fondurilor sunt adesea incomplete și greu comparabile, astfel încât
estimările vor diferi în funcție de sursa consultată. Partenerii europeni sunt
mai conștiincioși în ale raportării. China, în schimb, un jucător major în
domeniu, este mai puțin transparentă și duce o politică diferită. Oferă mai
puțini bani pentru programe și mai mult sprijin economic direct pentru țările
în cauză, de exemplu în lucrări de infrastructură. Cu greu se poate găsi o țară
africană fără o autostradă sau o mină construită și exploatată de companii
chineze cu lucrători chinezi. Cum-necum, s-a investit și se investește la
niveluri fără precedent. Cu toate acestea, continuă să se investească, cel
puțin în sănătate, mult mai puțin decât ar fi nevoie. Se estima în 2010 un
deficit de finanțare de peste 20 de miliarde de dolari pentru ca întreaga
regiune să ofere servicii de sănătate comparabile cu nevoile și, în același
timp, necesare pentru a atinge convergența indicatorilor cu alte țări în curs
de dezvoltare. Acest deficit nu este de acoperit numai din ajutor extern, cu
siguranță, însă este cert că fără ajutor extern substanțial el nu poate fi
acoperit în niciun chip.
Totuși, vor spune unii, se înregistrează progrese. Au dreptate.
În termeni relativi, se moare tot mai puțin la naștere prin infectare cu
HIV/SIDA sau contractare a malariei. Epidemia de HIV din sudul Africii din
jurul anilor 2000, care a lovit puternic Africa de Sud (exacerbată și de o
politică publică dezastruoasă impusă de președintele de atunci) și Zimbabwe a
trimis în jos speranța de viață medie a unor întregi țări cu până la zece (!)
ani în tot atâția ani calendaristici. Lucrurile își reintră în normal și astăzi
majoritatea țărilor (excepțiile triste sunt statele care continuă să fie
măcinate de conflicte) sunt stabile sau pe creștere, dovadă că un efort
concentrat poate întoarce din drum orice curbă. Programele împotriva malariei
și sănătatea mamei și a copilului au fost, de asemenea, beneficiari neți ai
finanțării în ultimele decenii, și ca rezultat al includerii lor în Millennium
Development Goals. Din nou, cele mai multe țări au făcut progrese, deși numărul
celor care au atins propriu-zis obiectivele se numără pe degetele de la o mână.
Ceea ce se vede pe foarte puține dintre graficele care animă
poveștile de succes este că bomba demografică africană despre care aminteam
puțin mai sus absoarbe o mare parte dintre aceste progrese. Rata de creștere
demografică este net comparabilă progresului înregistrat în livrarea
serviciilor esențiale. Altfel spus, numărul copiilor sub 5 ani care au murit în
2013 este absolut comparabil cu cel al copiilor care au murit în 1990 – ca
ordin de mărime, peste trei milioane. La fel pentru cei care mor de malarie sau
HIV/SIDA. Singure, țările din Africa de Est au înregistrat un progres constant
în termeni absoluți – în celelalte trei sub-regiuni (vest, centru și sud),
douăzeci de ani au reprezentat o variație în jurul mediei și nimic mai mult, cu
toate investițiile făcute. Desigur, departe de a spune că nu a meritat. Și mai
mulți ar fi murit în absența lor.
Mesajul care se conturează este clar: angajamentele domestice și
internaționale nu se pot opri aici. Vom afla în septembrie, la New York, cum va
arăta exact cadrul Sustainable Development Goals pentru următoarea perioadă.
Efortul de până în acest moment a trasat linia progresului. Această linie
necesită încă și mai mulți bani și coordonare pentru a fi susținută în
următoarele decenii. Nicio estimare nu prevede un viitor luminos pentru Africa
mai devreme de 2030. Agenda de dezvoltare curentă a Uniunii Africane are drept
țintă anul 2063. Pentru ca milioanele care au murit până acum să nu fi murit
degeaba, trebuie să ne obișnuim să ne imaginăm trăind într-o lume în care
efortul de dezvoltare – în fond, de eliminare a sărăciei și inechității în
toate formele – este normă și nu un demers excepțional. Decuplarea de la acest
efort va arunca în jos toate curbele la care ne putem gândi, atât pe ale lor,
cât și pe ale noastre.
