Pornind de la ideea că este
foarte bine atunci când există reacții, continui să redau din mesajele primite de
la studenți. Iată un prim mesaj primit de la un tânăr coleg, care mi-a adus aminte
de o colegă, pe atunci în anul doi, care spunea același lucru și avea un aer de
încântare și încântător atunci când vorbea: „Până anul acesta nu am participat la
prea multe activități de voluntariat, însă pe măsură ce m-am implicat în mai multe
proiecte am descoperit că nu mi se aglomerează programul chiar atât de mult, ba
dimpotrivă activitățile suplimentare mă ajută să îl organizez mai bine”. Colega
cânta în corul facultății de medicină, venea la activități organizate de noi, participa
și la alte activități; se vedea în tot ceea ce face dragul participării și îmi spunea
„chiar este adevărat, cu cât m-am implicat mai mult cu atât mi se pare că pot să
fac și mai mult”. Colegul mai tânăr a continuat: „Particip și la cercul de microbiologie,
sunt încântat de acesta și apreciez foarte mult eforturile depuse de dumneavoastră
și colegii dumneavoastră. Până acum eu nu am întâlnit o catedră atât de dispusă
să ne ajute. Am încercat să îmi conving și colegii de grupă să vină la cerc, mai
ales când erau discutate teme legate de congrese și realizarea proiectelor științifice,
însă deși mulți și-au manifestat verbal interesul de a veni, au renunțat de fiecare
dată, de exemplu din cauză că li se pare că ora la care se ține cercul este prea
târzie”.
Am vrut să șterg paragraful
de mai sus și mult din următoarele. De ce? Cititorul care, fie nu ne cunoaște, fie
este dispus să interpreteze înainte de a afla care este situația reală ar putea
concluziona că este vorba despre un „articol reclamă”, un articol în care cineva
se apucă și începe fie să copieze din mesajele primite, fie chiar să inventeze mesaje
(în societatea în care trăim orice ar putea fi, din păcate, posibil). Chiar au fost
studenți care mi-au scris în mesajele lor că participarea la cercul de microbiologie
ar putea fi mai mare dacă ar exista... o reclamă. Dar nu aceasta este problema mea.
Eu nu sunt un cadru didactic care se ocupă de reclame. Încă de la debutul anului
universitar explic clar, pe înțelesul oricui dorește să înțeleagă, tot ceea ce poate
fi explicat. Mai mult decât atât, invit studenții să pună întrebări, să se informeze
și le demonstrez că invitația nu este fără conținut – chiar le dau și le dăm răspunsuri
și le explicăm ceea ce doresc să afle.
Tot de la început fac unele
exerciții „în direct”, în timpul cursurilor, încercând să îi învăț să pună întrebări
și să caute răspunsuri. Oricine are ochi de văzut și urechi de auzit poate să vadă
și să audă. Dar nimic cu de-a sila. Le spun de când ne vedem pentru prima oară că
decizia le aparține. Eu, noi, avem o ofertă, suntem pregătiți să le fim alături
pe parcursul dezvoltării lor pe tărâmul medical atât în anul doi, cât și în anii
următori (dacă doresc). Nu aștept de la ei laude, mulțumiri, recunoștință. Nu aștept
de la ei nimic material (dimpotrivă). Așa cum bine spunea un alt coleg, participarea
este voluntară și gratuită (într-un mesaj anterior cineva făcea comparație cu activități
similare în cazul cărora studenților li se percepe o contribuție), doar să vrea
să învețe și să se dezvolte. Le spun încă de la început și îi rog să înțeleagă și
să simtă că nu sunt implicați într-o meserie, ci într-o misiune. Îmi manifest speranța
că au și o vocație. Și îmi doresc să devină medici buni și foarte buni și oameni
pe măsură, în special pentru nevoile pacienților din țara noastră.
Se repetă, de chiar prea
multe ori, ideea „orei târzii”. Însă, aceeași viitori colegi știu sau ar trebui
să știe (pentru că li s-a spus de cel puțin trei ori) că ziua și ora au stabilit-o
chiar ei. La începutul semestrului le spun în plen, la curs: gândiți-vă, vorbiți
între voi și apoi spuneți-ne și nouă zilele și orele la care ați dori să organizăm
aceste activități. Ce să mai vorbim, din nou, că orele sunt la fel de „târzii” și
pentru participanți și pentru organizatori, cu diferența că, în cazul organizatorilor
(mulți dintre aceștia din ani mai mari, sau absolvenți – care vin special pentru
a fi în ajutorul colegilor mai tineri), pregătirea subiectelor implică o serie de
căutări, traduceri, verificări, repetiții. Apropos
de „ora târzie”, îmi aduc aminte de o grupă de participanți la cerc, cea mai mică
numeric din istoria acestei activități. Erau (doar) cinci. Pentru că programul nu
permitea altă variantă au ales ziua de vineri, iar ora de începere era 17,00. Teoretic
lucram împreună două ceasuri, dar cel mai adesea nu plecam din amfiteatru mai devreme
de trei. De mai multe ori, ora 21,00 ne prindea discutând, comentând, lucrând. Tot
de atunci îmi aduc aminte că într-una dintre prezentările făcute de ei s-a reușit
performanța ca adaptarea unui caz preluat din New England Journal of Medicinesă fie mai bună, mai clară, mai completă decât respectivul caz. Mi s-a întâmplat
de vreo trei-patru ori și ca la acele „ore târzii” să fiu atât de obosit încât să
simt că amețesc și îmi este necesar să mă țin zdravăn de catedră sau de masa de
laborator. Cred că am reușit să fac în așa fel încât colegii participanți să nu
perceapă oboseala (mea) și cu siguranță nu au simțit vreodată că mi-aș dori ca în
acel moment să mă aflu în alt loc, cu altă activitate sau dormind după o zi obositoare
și stresantă de muncă. Așadar, nu am de gând să fac reclamă la activități pe care
le organizăm în folosul colegilor mai tineri. Ei au 19–21 de ani și ar fi cazul
să înțeleagă prin propria putere ce le este de folos și ce nu, și ar mai trebui
să reușească să se organizeze atât de bine încât să poată beneficia de toate oportunitățile
ce li se oferă.
Textul primit a continuat
astfel: „M-am înscris împreună cu alți patru colegi cu dorința de a participa și
la alte activități extrașcolare, am scris de trei ori pe grupul nostru despre ce
este vorba, dar cu toate acestea aveam în continuare colegi care «nu știau despre
ce este vorba», deoarece pur și simplu... nu citiseră ce am scris. Atunci am înțeles
și eu cât de greu este să captezi atenția unor persoane aparent interesate; în final,
cine își dorește să se implice se va implica, iar cine nu poate că în timp va realiza
că pierderea îi aparține. Desigur, există și colegi deja implicați în multe proiecte.
Dar eu pot să susțin că prin voluntariat poți învăța foarte mult. În cazul meu,
la cercul de microbiologie, mereu aflu lucruri noi și interesante și îmi îmbogățesc
vocabularul pe care va trebui să îl folosesc într-o zi ca medic”. Iar un coleg de
altă naționalitate a scris: „Este adevărat că o singură mână nu poate să aplaude.
Trebuie și noi, ca studenți, să ne aducem aportul ca să putem beneficia de tot ce
ne este oferit; să facem și noi un efort, cât o fi de mic, pentru a ne dezvolta
și să devenim oameni mai buni. Și când zic «oameni buni», mă refer că, un doctor,
înainte de orice, este un om. Un om trebuie să iubească, să se intereseze, să ajute
să ducem la o lume mai bună. Asta este «serviciul» oricărui om, mai ales un doctor
care are un serviciu nobil, care salvează vieți! Îmi cer scuze pentru alungire,
dar pentru concluzie aș dori să mai spun un lucru. Mulțumim pentru ce ne-ați trimis,
eu – sigur și restul colegilor – am deschis ochii mai bine la realitate și o să
viu foarte vesel să fac un efort mai mare de acum încolo.”
PS: „Părerea mea este că
românii au cultul liderului salvator. Aceasta este împământenită încă de la daci,
mai clar în perioada voievozilor (când aveam ca formă de guvernare monarhia absolutistă
de tip non-ereditar). În acest mod, un om este pus în fruntea statului. Datorită
celor învățate, inclusiv din cărțile de istorie, părerea generală pare că a rămas
că un singur om este responsabil de tot ceea ce se întâmplă în țară, cu minimalizarea
impactului Sfatului Domnesc, Bisericii sau a altor influențe. În concluzie, avem
nevoie de lideri, atât lideri decizionali, dar mai ales de lideri morali, adevărate
flăcări în întuneric, după care să ne ghidăm pașii la fiecare mișcare pe care o
facem.”
