Dimineață
de noiembrie. Copilul se trezește la fel ca și în celelalte dimineți, face mici
mutrițe la trezire, la masa de dimineață, aparent totul este „normal“. A mai
acuzat el ceva dureri de burtică, dar orice mămică știe că „durerile“ pot
apărea chiar și ca o reacție la plecarea părinților la serviciu, la timpul prea
scurt petrecut cu cei dragi. Părinții știu asta. A mai acuzat dureri de
burtică, dar acum parcă prea se repetă! La început, mămica aplică sfaturile pe
care le-a primit pentru situații similare de la medicul de familie. Dar
durerile se repetă, pare că nu se mai opresc, copilul este agitat, mămica sună
la medicul de familie.
Într-un
sistem medical – cam antimedicină de familie – cu un program bulversant și
multe racile, medicul de familie este de multe ori un „funcționar“, obligat să
urmărească și contabilitatea, și salariile angajaților, și coada pentru
depunerea documentelor „la casă“, și cardurile de sănătate ale pacienților, mai
ales în zilele când sistemul de citire nu mai funcționează sau pare că
funcționează, el nu poate veni în consult instantaneu. De multe ori se poate
vorbi doar prin telefon. Se poate face medicină „la telefon“? Eu spun: NU! Medicina
la telefon este foarte riscantă. Cele ce urmează îmi vor confirma părerea.
Așadar,
primele sfaturi sunt date tot la telefon. Mămica urmează sfaturile. Durerile nu
trec. Copilașul suferă. Mămica nu este foarte tare speriată, are deja
experiență, au mai fost dureri. Totuși, decide să sune din nou la medicul de
familie. Are încredere în aceasta și nu se teme că va fi „repezită“, cum,
uneori, se mai întâmplă. Mămica știe însă că medicul său de familie chiar este
medic de familie și ceea ce poate va face. Sună și cere sfat. Dar, medicul de
familie, cu tot programul cel bulversant decide: „Nu mai vorbim la telefon!
Închei un consult, mă urc în mașină și vin să văd copilul. Imediat.“ Zis și
făcut. Ajunge la copil și începe consultul. După primele discuții și simțind că
„plutește ceva“, medicul se apropie și după primele mângâieri simte: abdomenul
este dur. Abdomenul „spune ceva“ – trebuie acționat! Decizia se ia în mai puțin
de un minut: „Trebuie mers la spital. Trebuie chemată salvarea, acum!“.
Mămica
protestează, blând, dar pune în aplicare decizia. Se pune chiar problema
plecării la spital cu autoturismul personal. Nu este imposibil, dar medicul de
familie cunoaște realitățile „sistemului“ și știe că mergând la spital „pe
propriile picioare“, la camera de gardă se poate aștepta și ore, multe ore.
Sistemul e greu, e complicat, merge prost – Doamne păzește să fii bolnav!
Atunci simți pe propria piele „calitățile sistemului“, un sistem de care toți
își bat joc (excepțiile sunt puține și întăresc regula) de 26 și de peste 50 de
ani. Unii din prostie, alții din răutate, mulți din incompetență, din excesivă
nepăsare.
Mămica
dă telefon, transmite răspunsurile conform întrebărilor primite și așteaptă.
Copilul plânge, este agitat, doare. După o vreme salvarea vine, iar de acum
„începe nebunia“. Medicul vine, consultă (sumar) copilul și dintre primele
comentarii pe care le face unul este cu privire la incompetența medicului de
familie. Nu am fost de față, nu am auzit cu urechile mele toate comentariile
(mămica s-ar putea să le transmită, după ce se liniștește complet, către CMR și
CMMB, poate și către alte foruri competente), dar chiar dacă nu pot să citez
„epitetele“ adresate medicului de familie, pot să spun că medicul „de pe
salvare“ a decis că nu este vorba de o urgență, că mersul la spital nu este
util, pentru că este vorba de „gaze în burtică“ și colici abdominale. Nu a fost
de acord să ducă mămica și copilul la spital și a spus ceva ce-mi pare
incredibil (citez cu potențiale erori): „Noi nu suntem o salvare care să
poată să vă ducă la spital, pentru asta trebuie să cereți să vină o altă
salvare!“. „Mortal!“. Mortal la propriu și la figurat! Viața bate
filmul!
A
urmat o negociere. Salvarea copilului a venit și de la încrederea pe care
mămica o are în medicul de familie. Ce s-ar fi întâmplat dacă, „plecând
urechea“ la epitetele adresate acestuia de medicul venit cu salvarea, ar fi
ținut copilul acasă, având încredere în al doilea medic?
Mămica
a insistat: „Vreau să merg cu copilul la spital!“. I s-a răspuns: „Mergeți, e
treaba dumneavoastră, dacă vreți“. Mai mult decât atât, medicul „doi“ nu numai
că nu a vrut să ducă copilul, nu a vrut nici să dea o recomandare pentru
internare și să solicite a doua salvare. I-a spus mămicii că nu are decât să
cheme înapoi medicul de familie care să facă această a doua solicitare. Mămica
s-a iritat și nu a mai putut rămâne calmă. A devenit fermă. În aceste condiții,
medicul „doi“ a făcut solicitarea, nu înainte de a sublinia mămicii că dacă are
o solicitare excesivă s-ar putea să fie amendată „de sistem“ (pentru blocarea
salvării care putea merge în altă parte, la o urgență); mămica a spus că nu o
interesează amenda, ci sănătatea copilului.
Din
momentul plecării salvării „unu“ și până la venirea salvării „doi“ au trecut
ore. Multe ore. Între timp mămica mi-a dat și mie telefon, de mai multe ori. Am
vorbit, ne-am sfătuit, am mai încercat să ajutăm. Totuși, timpul a trecut. Au
ajuns într-un târziu la spital, diagnosticul a fost „peritonită acută“, iar
intervenția chirurgicală a avut loc îndată ce sala a fost liberă. Operația s-a
încheiat cu puțină vreme înainte de miezul nopții. Între timp, zeci de persoane
(familie, prieteni, prieteni ai prietenilor) în alertă, sperând să primească o
veste bună de la mămică despre micuțul copilaș.
Mămica
a avut doar cuvinte de laudă pentru toată echipa din spital. Întărindu-se și
liniștindu-se, a apelat chiar și la resursele moderne „sociale“ și a postat un
mesaj de mulțumire. Doar că istoria nu se oprește aici. Nu degeaba unul dintre
medici a spus (după circa trei ore de intervenție) că a participat la una
dintre cele mai dificile operații din experiența sa. La câteva zile după
operație a fost necesară o a doua intervenție chirurgicală. Din nou, întreaga
echipă a dat tot ce știa mai bine pentru binele acestui copil. Acum ne-am
liniștit. Eu, noi (mulți) ne-am rugat pentru sănătatea copilului și pentru
întărirea sufletească a familiei. Doar mămica, tăticul și încă vreo câțiva știu
care a fost durerea, teama, cum au trecut aceste zile și aceste săptămâni.
Apariția
complicațiilor, revenirea în secția de ATI, așteptarea, toate la un loc mi-au
„interzis” să mă adresez până acum acestui exemplu de necolegialitate. A fost
tragic – putea fi și mai rău. Ce s-ar fi întâmplat dacă mămica se lăsa
influențată și rămânea cu copilul acasă în loc să meargă la spital? Să pierzi
un copil, cu zile? Lipsa de colegialitate (sumată cu alte și alte cele), ar
putea chiar să și ucidă.