Mai
multe luni ale anului poartă amprenta unor tradiţii binecunoscute. Astfel, în
iulie este vacanţa şcolilor şi ziua naţională (Ziua Independenţei SUA, n. red.), în noiembrie – Ziua recunoştinţei (Thanksgiving) şi alegerile (când
sunt), iar în primele zile ale lui februarie se joacă marea finală de fotbal
american – Superbowl.
Începând
de la jumătatea lui martie şi până la sfârşitul acestei luni, campionatul de
baschet universitar intră într-o nouă fază: jocurile eliminatorii, la sfârşitul
cărora se va defini campioana. Intensitatea pasiunilor, interesul pentru
jocuri, prognosticurile şi pariurile, interviurile şi declaraţiile umplu presa şi
viaţa obişnuită. Majoritatea meciurilor au loc cu o imensă desfăşurare de
energie şi pasiune, cele mai multe se termină la o diferenţă de unul-două
puncte, nu arareori marcate în ultima secundă. Multe din meciuri sfârşesc după
prelungiri, câteodată după două serii de prelungiri, terminându-se târziu în
noapte. Nimeni nu doarme. La rândul lor, echipele şi toate anexele lor
(antrenori, consilieri, medici, psihologi, fizioterapeuţi, fanfare, majorete,
corpul de susţinere al galeriilor) sunt într-o activitate continuă, călătoresc
mult şi termină cu adevărat epuizaţi. La fel şi publicul. Abia la sfârşitul
finalei, reapare şansa unor nopţi normale. Doar atunci când se sfârşeşte March Madness.
Sub
autoritatea National Collegiate Athletic Association (NCAA) se află multiple
discipline sportive universitare, iar în domeniul baschetului masculin numărul echipelor
calificate este în jur de 1.300, organizate în trei divizii. Divizia cea mai
mare, cu cele mai valoroase echipe, este Divizia I. Ea acoperă întreg
teritoriul ţării şi are 32 de conferinţe, fiecare cu 10–14 echipe. În conferinţe,
competiţia se desfăşoară după sistemul turneu. Câştigătorii celor 32 de
conferinţe devin automat participanţi la turneul final (playoff). Celelalte 32 de echipe sunt selectate de NCAA după un
sistem de punctaj foarte complicat (indicii de performanţă, ce echipe de
valoare au fost învinse de echipa candidată, progresul ultimilor ani etc.).
Când a început primul turneu final, în 1939, erau opt echipe participante; azi
se vorbeşte de extinderea de la 64 la 128. Când începe March Madness, care se mai numeşte şi „Marele dans“, numărul echipelor se înjumătăţeşte odată la
câteva zile. Meciurile se joacă pe terenuri neutre şi au o enormă audienţă.
Fiecare echipă visează să ajungă în optimi, să ajungă în Sweet Sixteen (după numele unui cântec de mare succes, lansat de
Neil Sedaka în 1961). De aici, lucrurile se complică: fiecare meci e urmărit de
prieteni, care se adună într-un loc unde se pot dezlănţui, astfel că barurile şi
restaurantele cu ecrane gigante sunt pline.
Urmează Elite Eight, The Final Four şi, în
sfârşit, Marea Finală. În fiecare an,
în competiţie apare o „cenuşăreasă“, acea echipă puţin cunoscută care surprinde
pe toată lumea ajungând în faze avansate ale competiţiei. Anul trecut,
campionatul a fost câştigat de Universitatea Kentucky din Louisville şi cenuşăreasa
a fost Universitatea de Stat Wichita, care a mers până în semifinale.
NCAA
este o organizaţie neguvernamentală şi nonprofit care coordonează peste 1.200
de instituţii, comisii şi grupuri de acţiune, responsabile pentru programele
sportive universitare din SUA şi Canada. A fost înfiinţată în 1906 de preşedintele
Theodore Roosevelt. Are un buget anual de peste 800 de milioane de dolari.
Universităţile obţin mari câştiguri prin activitatea sportivă, care cresc
paralel cu succesul. Vechile săli de sport cu câteva sute de locuri pentru
spectatori sunt demult uitate: noile stadioane şi săli universitare au zeci de
mii de locuri. Salariile anuale ale antrenorilor sunt de ordinul multor
milioane. Doar jucătorii nu primesc nimic. Singurul lor beneficiu material este
plata integrală a costurilor facultăţii: taxe, cazare, asistenţă medicală,
materiale educative. Dar ce-i mână pe toţi este speranţa că ar putea ajunge în
baschetul profesionist. După închiderea turneului final, urmează tragerea la
sorţi pentru cele câteva zeci de locuri disponibile în NBA (National Basketball
Association). Puţini ajung acolo şi imensa majoritate a tinerilor care s-au zbătut
să intre şi apoi să participe la campionatele universitare rămân cu amintirile.
Multe
poveşti, legende şi tradiţii sunt legate de campionatul de baschet universitar.
Una este aceea a tăierii plasei de la coşul echipei învinse, imediat după sfârşitul
jocului final. Pe o scară, jucătorii şi apoi antrenorul se urcă unul după
altul, fiecare tăind o parte din ataşamentele plasei. Tradiţia a început la un
campionat de baschet de liceu, în statul Indiana, în 1925, şi a fost introdusă
de antrenorul Everett Case. Toate eforturile mele de a găsi o sursă de informaţie
care să explice sensul acestui gest au rămas fără rezultat. Dar, urmărind cum
se petrec lucrurile, îmi vine să risc o interpretare proprie. Se termină meciul
şi jucătorii învinşi se strecoară tăcuţi afară. Ei vor reveni mai târziu, când
vacarmul sărbătoririi victorioşilor se mai potoleşte şi preşedintele NCAA va
înmâna jucătorilor diplomele şi medaliile, antrenorului câştigător un inel cu
design special şi echipei campioane cupa competiţiei. Dar, până atunci, sala e
pradă echipei şi galeriei care au obţinut titlul, difuzoarele bubuie „One shining moment“ compus de David
Barrett, plouă cu confeti, baloane şi serpentine, terenul de joc e plin cu
oameni care se îmbrăţişează, se felicită şi îşi arată emoţia, iar camerele TV
încearcă să arate cât mai mult din toate acestea. Sub coşul învinşilor,
antrenorul taie ultima legătura a plasei cu inelul, apoi ridică triumfător
plasa, în urletele asistenţei ajunse la apogeu. Este, de fapt, scalpul, este
luarea scalpului de la luptătorul învins de către şeful tribului învingător.
