Natalitatea
în România – şi vorbim, de fapt, de o situaţie valabilă în toată lumea
occidentală, specifică ţărilor dezvoltate – este în scădere de mai multă vreme,
iar sporul natural naţional este negativ. Sunt voci care spun că se fac prea
multe avorturi (şi atrag atenţia asupra importanţei educaţiei tinerelor femei)
sau prea puţine proceduri de fertilizare in vitro
(acestea sunt, cu precădere, vocile celor direct implicaţi în reproducere
asistată). Mai sunt şi cei care fac o diferenţiere pe criterii etnice, văzând o
scădere a natalităţii românilor şi o creştere a natalităţii unor minorităţi.
Este natalitatea un fenomen care trebuie controlat – dirijat, stimulat,
favorizat? (Dr. A. M.)
Îngrijorările
legate de scăderea natalităţii în România nu au legătură directă cu intervenţiile
medicale (avort provocat la cerere sau fertilizare in vitro). Ele constituie o reacţie la scăderea populaţiei ţării,
pentru că România s-a întors la numărul de locuitori (aproximativ 19 milioane)
pe care îl avea în 1965. Pentru anul 2050, se prevede o populaţie de 15
milioane, din care aproape o treime va avea peste 65 de ani. Numărul optim de
locuitori (adică acela care ar corespunde resurselor ţării) nu poate fi
stabilit din cauza complexităţii factorilor economici şi sociali care ar trebui
luaţi în consideraţie.
O
întrebare legitimă priveşte măsura în care medicii pot sau trebuie să participe
la dezbaterea publică legată de natalitate şi de viitorul demografic al
României. Medicii sunt cetăţeni şi au responsabilitatea şi dreptul de a îşi
exprima opinia. În acelaşi timp, prin felul în care îşi înţeleg misiunea,
medicii pot avea poziţii diferite. Pentru cineva care practică după modelul
hipocratic, demografia este o noţiune lipsită de semnificaţie, pentru că
activitatea medicului este circumscrisă de relaţia individuală cu fiecare
pacient în parte. Medicii care folosesc modelul comercial, de prestare de
servicii contra cost, pot fi afectaţi de schimbări demografice în măsura în
care le scade numărul de pacienţi. Demografia şi natalitatea sunt mai
importante atunci când medicul adoptă modelul social de practică a medicinii.
Atunci
când este exprimat public, cuvântul medicilor are greutate şi trebuie gândit
bine. Altfel, e posibil să ajungem să citim (a se vedea Viaţa medicală nr. 24/2013) următoarele fraze ale unui profesor
universitar: „La nivel naţional, se moare mai mult decât se naşte, ceea ce
înseamnă că în douăzeci-treizeci de ani românii vor fi minoritari în ţara lor.
Ideea este că natalitatea, aşa scăzută cum este ea, nu se realizează pe seama păturilor
sociale favorizate ale populaţiei, ci pe populaţiile cele mai sărace, cu
diverse probleme, inclusiv psihice, care fac şi câte zece copii. Pe de altă
parte, oamenii inteligenţi, cu un genom pozitiv, aleargă după bani, după carieră
şi fac copii puţini“. Un cititor naiv ar putea să se întrebe în ce fel o scădere
globală a numărului de locuitori ai României poate duce la transformarea
românilor într-o minoritate, pentru că nu rezultă, din text, cine ar fi în
majoritate. Dacă răspunsul la această întrebare este lăsat nespus, în schimb
natura problemei este clar explicată. În pur limbaj eugenic, vorbitorul anunţă
că se înmulţesc cei săraci şi cu probleme, nu cei inteligenţi. Apare şi
sintagma – proprie colegului nostru – de „genom pozitiv“, împrumutată, fără
nicio justificare, din virusologie. Puţin de admirat în această poziţie, care
nu este în întregime surprinzătoare, de vreme ce preşedintele ţării, în aceeaşi
săptămână, şi-a demonstrat din nou calităţile într-un interviu televizat în
care a spus: „Cum Dumnezeu femeia romă poate ţine cinci-şase copii, iar românca
nu poate? E adevărat, ea nu este manager, femeia romă“.
„Par ma foi, il y a plus de quarante ans que
je dis de la prose sans que j’en susse rien“, spunea Monsieur
Jourdain, burghezul gentilom. La fel, e posibil ca unul sau mai mulţi profesori
universitari să gândească eugenic fără să fie conştienţi de încărcătura
(i)morală a termenului. Pentru medici, nu trebuie să existe însă bogat sau sărac,
inteligent sau terestru, cu sau fără probleme, majoritar sau minoritar, ci doar
oameni, egali în suferinţă, pe care avem obligaţia să-i ajutăm să se vindece
sau să îndure.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
