Dincolo de colegialitate, există momente în care oamenii arată
că în străfundul lor se ascunde capacitatea de a face mai mult. Îmi aduc aminte
de cele petrecute în urmă cu douăzeci și șase de ani. În primele momente, când
încă nu știam nimic, ne miram că bunica ne atrăgea atenția că nu e bine să
plecăm din București pentru că „se petrece ceva la Timișoara“ (iar noi parcă
eram de pe altă lume). Îmi aduc aminte de seara în care, conspirativ (în beznă,
pe o ridicătură de pământ din Sinaia), am aflat mai multe. Așa cum îmi aduc
aminte de momentul de explozie când toată țara și toată lumea a aflat că
„dictatorul a fugit“ și din negura în care ne aflam ne îndreptam spre lumină.
În acele momente, solidaritatea a atins cote inimaginabile – distruse, rând pe
rând, în 12, 23 sau 28 ianuarie, dar mai ales în martie și în aprilie–iunie
1990.
Nădejdea însă trebuie să rămână și să nu dispară niciodată.
Credința. Nădejdea. Dragostea. Ne pot aduce înapoi la ceea ce cred că merită
România și cei mai mulți dintre români. Suntem într-un nou ianuarie, în al
douăzeci și șaselea ianuarie de atunci. Nu avem voie să îi uităm pe cei care
s-au jertfit pentru noi. Nu avem voie să le întinăm memoria. Avem voie să fim
buni, să ajutăm, să învățăm și să ne pregătim foarte bine (sau, după caz, să
încercăm să învățăm și pentru noi, dar să îi învățăm și pe alții), să ne
îndeplinim misiunea pe tărâmul medical. Ca să ne întărim, avem nevoie și de
exemple care să ne arate că se poate. Că noțiunea de colegialitate nu este
desuetă. Colegialitatea, solidaritatea, prietenia există.
Îmi aduc aminte de o situație de viață pe care mi-a povestit-o
la un moment dat un coleg mai mic. Un alt tânăr coleg se comporta remarcabil.
Cu pacienții, cu studenții, cu aparținătorii, cu ceilalți colegi. Avea „în
sânge“ acest comportament remarcabil. O făcea fără efort, pur și simplu, de la
sine. Avea multă dragoste acasă, avea cine să îl aștepte, dar petrecea mult
timp în spital, pentru spital și pentru pacienți, pentru toți cei care îi
solicitau ajutorul. Era des și de gardă. Nu refuza, ci dimpotrivă, se implica
trup și suflet. Nu lăsa să se vadă oboseala și nimic nu se schimba în modul său
remarcabil de a se purta nici atunci când era obosit, nici când grijile erau
numeroase. La un moment dat, într-una din multele ture de gardă, s-a descoperit
că undeva se ascundea ceva. Muncea mult și neglija problemele personale. Era
necăjit că tușea destul de frecvent, dar nu se oprea din activitate. Considera
că o cauză ORL stă la baza tusei și nu credea că această tuse poate reprezenta
cu adevărat o problemă. Nici faptul că greutatea personală avea o evoluție ușor
în scădere nu a mirat. Muncea atât de mult și avea atât de puțin timp pentru
odihnă sau pentru a sta să mănânce, încât nici această scădere în greutate nu părea
ceva de luat în seamă. Stilul de viață „alert“ practicat zilnic poate să
erodeze pe oricine. Se străduia să îndeplinească și celelalte obligații
cotidiene, dar să aibă și cât mai multă grijă de familie. Totuși, ceva nu era
în regulă, așa că tânărul nostru coleg a profitat de o pauză în timpul gărzii
și a dedicat puțin timp și pentru el, pentru o investigație „de rutină“, pe
care o prescria zilnic pacienților – o radiografie. Atunci s-a decelat că
silueta mediastinală este lărgită. Din primul moment, colegii i-au fost
alături. La început era doar gândul: „Nu are ce să fie, poate că este un
artefact“. Din acel moment nu mai putea fi lăsat să se gândească doar la alții.
Colegii au insistat și s-a efectuat o tomografie computerizată, care a arătat
că examenul radiologic nu fusese eronat. S-a îngrozit. Din acel moment,
familia, prietenii, colegii – toți au vrut să îi fie aproape. Și au fost.
După câteva zile, examinările au continuat, realizate și de
colegii cu care se pregătise aproape patru ani de zile. Senzația a fost de
analiză și dezbatere într-o „familie“ care trebuia să treacă printr-o încercare
grea. O familie care s-a mobilizat exemplar. O familie care nu avea să aștepte
„cu mâna în sân“, ci căuta soluții, încerca să ia decizii bune, deși situația era
apăsătoare, grea. Colegi din mai multe specialități s-au coordonat, au venit
mai devreme, au lucrat până mai târziu. Colegi care până atunci nu erau la fel
de apropiați. Au făcut ce știau mai bine, au operat, au analizat, au tras
concluzii. Încercările s-au extins. Devenea destul de sigur că lupta trebuie
dusă și internațional; era destul de sigur că va fi nevoie de sprijin material.
Vestea s-a răspândit, s-au făcut donații, paginile de „socializare“ au arătat
că pot fi și utile. Probabil că acțiunea a fost auzită și de tânărul nostru
coleg, care, simțind că are în jur atât de mulți oameni, poate că a prins un
pic de putere, atât de necesară în momentele de cumpănă. Trăim într-o lume cu
multe provocări, suntem înconjurați de multe „evenimente negative“ și uneori
chiar și de gândul de retragere, de „pas înapoi“, de însingurare; însă nu am
fost creați pentru însingurare, ci pentru comuniune. Iar în momentele cele mai
grele, de criză, atunci apare dovada că această comuniune există, că ea se
„ascunde în străfundul nostru“.
Dar bătălia cu boala nu avea să fie una scurtă, ci un adevărat
război de anduranță. Unul în care a avut foarte mulți „aliați“, mulți între cei
cu care lucra și cei pe care, într-un fel sau altul, i-a ajutat. Studenți,
pacienți, profesori, colegi pe care încă nu îi cunoaște, au fost mișcați de
toată această poveste de viață și au contribuit cum au putut. Pentru tratament
a fost nevoie de ajutorul colegilor dintr-o altă clinică universitară. Dar
astăzi putem spune că avem și câteva vești bune. Avem nădejdea că va exista o
biruință, datorită familiei, colegilor, celor care îl cunosc și care i-au fost
alături. Ne rugăm, în continuare, pentru binele și sănătatea tânărului nostru
coleg. Fără „degetul lui Dumnezeu“, așa cum spunea Corneliu Coposu, nu putem
ajunge la bun sfârșit în nicio acțiune. Dar ne bucurăm de toate dovezile de
colegialitate, de prietenie, de comuniune medicală (și nu doar medicală) pe
care le-am aflat.
S-a împlinit, în aceste zile, un an de la înființarea rubricii
„Colegi cu Hipocrate“. Este o rubrică în care credem, deoarece credem în
colegialitate. Credem că este importantă nu doar în misiunea medicală, ci și
pentru sufletul celor care colaborează și reușesc să formeze o echipă.
