Postura de tânăr medic nu are doar avantaje
colegiale: uneori, colegii cred că, datorită faptului că eşti medic, tu cunoşti
deja anumite aspecte medicale şi chiar se jenează să ţi le mai explice. Iată un
exemplu din maternitate: „Atunci când eşti medic, cel care te consultă consideră
că ai cunoştinţe aproape echivalente cu ale sale şi nu îţi mai oferă aceleaşi
explicaţii pe care, în mod obişnuit, le-ar prezenta unor necunoscători. Medicul
neonatolog i-a pus copilului meu diagnosticul de halux valgus, mi-a zis să îi fac masaj în fiecare zi şi ne-a dat o
trimitere pentru ecografie de şold şi consultaţie la medicul ortoped,
accentuând importanţa acestor examinări. Eu m-am gândit atunci că sunt probleme
foarte serioase şi, în a doua săptămână după naştere, abia recuperată după
operaţie, într-o toamnă friguroasă şi ploioasă, am plecat cu copilul prin
clinici, să îi fac investigaţiile recomandate. Abia acolo mi s-a explicat că,
în marea lor majoritate, nou-născuţii au halux
valgus şi că se corectează spontan în timp, iar ecografia se face standard
tuturor bebeluşilor după săptămâna a şasea şi că... am venit prea devreme.
Explicaţiile medicului neonatolog ne-ar fi ajutat, dar putem să zicem că «totul
este bine când se termină cu bine»“.
De multe ori, medicii-pacienţi (sarcina este
o perioadă fiziologică, însă ne referim şi la momentul în care medicii suferă şi
au o anumită patologie) par „ceva de mirare“. Nu de puţine ori, am auzit
cuvintele: „Cum, tu eşti bolnav, medic?“, spuse cu o mirare care te consternează.
Medicii şi colegii care lucrează în domeniul sanitar au chiar mult mai mulţi
factori de risc, de toate tipurile, dar ceilalţi se aşteaptă să se trateze
singuri sau să nu îşi permită să fie bolnavi. Uneori, aceste gânduri vin chiar
de la colegi, ceea ce face consternarea cu atât mai mare.
Mult prea des ne însoţeşte acest „Totul este
bine când se termină cu bine“. De fapt, nu e bine deloc. Cum să acceptăm
erorile (de orice natură) doar pentru că, în final, am scăpat cu bine? Îmi
doresc ca această mentalitate să scadă până la dispariţie, iar noi, fiecare în
parte, să ne facem datoria în aşa mod încât să eliminăm toate „greşelile neforţate“
(cum se spune în tenis).
Şi pentru că în acest martie am vorbit mai
ales de mame şi copii, aş aminti şi colegele obstetriciene, care, atunci când o
colegă mai mică (studentă, chiar) doreşte să nască neapărat pe cale naturală,
se dedică ajutorului acordat viitoarei mame, o consultă chiar şi la două zile,
discută şi se sfătuiesc cu colegi mai experimentaţi şi fac tot ce le stă în
putinţă pentru a ajuta.
Medicul de familie, ca şi în istorisirea
trecută, şi în cazul acestei colege mai mici s-a prezentat deseori la
domiciliu, iar prima dată a stat împreună cu tinerii părinţii cale de trei
ceasuri ca să se asigure că mămica a înţeles cum să alăpteze şi cum să
îngrijească în cele mai bune condiţii copilul. Altă colegă, de data aceasta tânără
rezidentă, a răspuns la întrebări la orice oră din zi şi din noapte: „De ce
plânge? De ce are scaun moale? De ce are febră?“.
Povestea colegei noastre continuă: „Am fost
internată cu băieţelul meu la «Grigore Alexandrescu» pentru o infecţie urinară.
Toată lumea s-a purtat foarte drăguţ. Prietena mea mai mare a înştiinţat pe
toată lumea că sunt studentă la medicină. Având şi diaree, trebuia să-i dau
mucilagiu de orez, dar, cum el era doar alăptat, nu prea voia să mănânce. O
asistentă a observat asta şi, deşi era 11 noaptea, a venit cu o seringă şi m-a
ajutat să i-l dau. M-a impresionat. Era calmă şi ştia cum să-l facă pe bebe să
mănânce“. Trei colege au mers acasă, i-au dus tinerei mame cursurile şi au
întrebat-o de fiecare dată cum se descurcă şi de ce are nevoie. Pe de altă
parte, dintre colegii de serie unii au insistat ca unele examene să fie foarte
apropiate şi „Cu toate că am încercat să le explic că alăptez şi că spitalele
sunt la capete opuse ale oraşului, nu i-am impresionat. Era mai tentant un
weekend de patru zile. O colegă mi-a zis, mai în glumă, mai în serios, când mă
plângeam de situaţie: «Da, am înţeles toţi că trebuie să alăptezi»“, dar
examenele au rămas aşa cum a decis majoritatea.
Recunosc, în cei 27 de ani de când lucrez cu
studenţii, am remarcat că empatia scade, poate nu chiar de la an la an, dar
semnificativ şi întristător. Nu există medicină de calitate fără colegialitate,
fără muncă în echipă. Am spus de multe ori în ultimele luni, deocamdată doar la
curs sau la cercul de microbiologie, că poate este timpul să propunem un curs
pentru toţi studenţii: „Colegialitate – importanţă şi modul în care colegialitatea
se câştigă şi se păstrează“. Alte idei?
