„Este dificil
de sintetizat ceea ce mi-a plăcut la acest stagiu. Însă nu cred că am nevoie de
repere pentru a afirma că mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat faptul că vedeam
aproape zilnic pacienți noi, cu patologii diverse, că aveam «acces» la foile de
observație, că discutam cazul și ni-l explicați pentru a-l înțelege cât mai
bine, că petreceați mult timp cu noi. De asemenea, dacă aveam întrebări ne
răspundeați la ele cu răbdare și nu vă supărați dacă nu știam ceva (deși eu nu
mă simțeam deloc bine când nu îmi aminteam noțiuni pe care ar fi trebuit să le
știu). Mi-a plăcut că ne-ați arătat un model de anamneză și examen clinic la
începutul stagiului, pe baza cărora mi-am adaptat modelul știut de anul trecut.
Deși oricum ar fi trebuit să citim cvasiconstant pentru a ține pasul cu materia
predată, pentru mine a fost foarte util să știu că ne puneți întrebări din
aceasta. Astfel, am citit cu mai mult spor, fiind o motivație în plus. Și tot
astfel, am observat că erau momente în care chiar citisem, dar nu eram în stare
să reproduc informațiile respective atunci când eram întrebați ceva, motiv
pentru care mai citeam o dată. Mi-a plăcut că nu ne-am limitat la lucrurile pe
care trebuie să le știm pentru examen, ci am discutat și citit în plus.“
Am citat
dintr-un mesaj studențesc adresat medicului călăuzitor pe parcursul unui modul.
Uneori durata modulelor este mai scurtă decât ar fi necesar pentru a se putea
parcurge tot ceea ce este specificat în programă. O variantă (foarte bună) este
cea abordată de studenții care chiar și-au înțeles misiunea; ei vor citi fără
să țină cont de lista cursurilor „pentru examen“. Dintre aceștia se vor selecta
și cei mai buni colegi, cei de care avem atât de multă nevoie. O primă reacție
colegială este chiar și transmiterea opiniilor către persoana cu care au lucrat
după ce se termină toate activitățile administrative, nu mai există presiunea
examenului, a notei – colegial, se transmite feedback (pe care mulți dintre noi
îl așteptăm).
„Să scriu ce nu
mi-a plăcut este mai greu. La un moment dat, ne-ați întrebat cine vrea să
vorbească cu un pacient și nu zicea nimeni nimic. Am propus să numiți pe
cineva, dar nu ați vrut și ați spus că trebuie noi să ne «zbatem» pentru asta.
Pe moment, deși am înțeles ideea, mi-a lipsit inițiativa și mă tot gândeam dacă
vor alți colegi să vorbească, să nu se supere pe mine dacă mă ofer. Poate că a
fost bine și așa cum ați procedat, pentru că am încercat să am mai multă
încredere în mine și să răspund la întrebări fără să-mi fac griji că aș putea
spune o prostie (până acum nu prea răspundeam la LP-uri, tocmai din acest
motiv).“ Din păcate, am văzut foarte rar (poate de patru-cinci ori în 28 de
ani) colegialitatea manifestată prin stimularea implicării reciproce într-o
grupă sau într-o parte de serie. Înainte de 1989 am întâlnit-o mai frecvent. Ce
s-a întâmplat? De ce temerea sau rezerva par mai mari acum? E posibil ca
analiza să fie distorsionată de poziția mea, care s-a schimbat. Aș dori să văd
că viitorii colegi înțeleg mai bine importanța implicării în discuții,
dezbateri, prezentări, elaborarea unui feedback critic, constructiv – cu multă
colegialitate.
„Nu îmi doresc
să urmez această specialitate, dar acest lucru nu mă împiedică să învăț. Deși
cred că știu deja ce doresc să aleg la rezidențiat, mi-ar plăcea să am o
cultură medicală cât mai largă. Acest lucru mi se pare foarte important în
procesul nostru de dezvoltare pe plan profesional. Cred că și alți colegi sunt
de acord că medicina este un subiect vast și integrativ. Nu pot nega faptul că
aspir la o notă cât mai mare la examen, dar nu acesta este scopul principal
pentru care învăț. În situația ideală pe care mi-o imaginez, toate informațiile
pe care le acumulez (în timpul facultății și ulterior) vor fi spre binele și
folosul viitorilor mei pacienți. În plus, aș dori să am cui să transmit mai
departe tot ce învăț, astfel încât experiența mea să devină utilă pentru alți
colegi.“ Chiar dacă nici de această dată în mod direct, spiritul de
colegialitate se relevă. Un bun coleg dorește să știe, este gata să colaboreze,
poate intra în orice echipă și are capacitatea de a își aduce contribuția la
eforturile tuturor colegilor care acționează înspre vindecarea pacienților.
„Pot afirma cu
o deplină siguranță că vreau să rămân în România și să profesez ca medic acolo
unde m-am născut. Sunt de părere că și țara noastră oferă multiple posibilități
de dezvoltare. Cel mai important motiv pentru alegerea mea îl reprezintă
dorința de a-mi aduce contribuția în sistemul medical din țară și de a ajuta la
o eventuală schimbare în bine, acolo unde este nevoie. Chiar dacă voi pleca
pentru o perioadă scurtă, dacă voi avea ocazia, în cadrul diverselor burse care
pot fi obținute, mă voi întoarce acasă, gata să aplic aici orice cunoștințe
dobândite peste mări și țări. Nu aș vrea să atribui aceste idei entuziasmului
caracteristic tinereții, deoarece sper să îmi păstrez aceeași atitudine, în
ciuda greutăților și a piedicilor pe care este posibil să le întâlnesc. Mi-ar
plăcea să urmez și o carieră universitară, să formez studenți și să-mi pun
amprenta într-un mod pozitiv asupra evoluției lor. Cred că, pe durata
facultății, avem nevoie de modele bune, de oameni implicați, care să ne
îndrume, atât pe plan profesional, cât și moral/personal. Nu sugerez că aș putea
ca eu să ajung un model pentru alții, dar am cunoscut profesori sau asistenți
universitari care au devenit modele pentru mine și aș vrea să le urmez exemplul
(sau măcar să încerc).“ Am citit și am recitit mesajul de mai sus. Știu cine
l-a scris. Știu cui îi este adresat. Mă bucur de fiecare dată când există
oameni care fac posibilă scrierea unor gânduri atât de frumoase. Sunt încântat
atunci când tineri de calitate își înțeleg menirea, sunt dispuși să lucreze
pentru bani mai puțini și în condiții ceva mai vitrege – dar nu renunță la
respectarea obligației morale pe care o au față de români, față de România.
Citeam deunăzi câteva date din istoria Institutului „Cantacuzino“ și am aflat
că, în 1972, profesorul George Emil Palade a vizitat România și a sprijinit
trei tineri din Institut în obținerea unor burse de studiu în centre de înaltă
reputație din SUA. Nu m-am bucurat deloc să aflu că doi dintre ei nu s-au mai
înapoiat. Cât de frumos, cât de colegial ar fi fost ca, dacă au fost trei
beneficiari ai unor burse, aceștia să se întoarcă zece, adică să convingă și
alți colegi să vină alături de ei și să își aducă contribuția la dezvoltarea
medicinii în țara noastră.
Am să închei cu
gândurile care au reieșit dintr-un alt mesaj primit în aceste zile de la o
viitoare colegă. „Astăzi am fost la cimitirul Eroilor Revoluției. Am văzut că
sunt persoane care au mare grijă de curățenie. Am fost impresionată când am
văzut că au murit atunci, de la foarte tineri, până la oameni în vârstă. Cel
mai mult m-a marcat faptul că tineri de vârsta mea (20 de ani) au crezut în
schimbare și au avut curajul să își manifeste convingerile.“ Îmi sfătuiesc
studenții să nu îi uite pe eroi, să nu neglijeze importanța istoriei,
importanța tradiției, să îi respecte pe înaintașii care au contribuit la
supraviețuirea peste secole a țării noastre. Unii dintre colegii mai tineri pun
în aplicare unele dintre aceste sfaturi.
Sunt și tineri
– viitori medici – care spun: „Abia aștept săptămâna viitoare. O să fie Denii
în fiecare seară și vreau să merg. Ce poate fi mai frumos de atât?“. Suntem în
acea săptămână în care gândurile și sufletele noastre ar trebui să fie
îndreptate spre ceea ce este (și mai) important. Iar după durere, să vină în
casele tuturor colegilor și în casele tuturor sărbători fericite!