Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Micul război împotriva terorii

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU miercuri, 31 mai 2017
     Scriu acest text la doar câteva ore de la atacul terorist sinucigaș care a făcut 22 de victime în timpul unui concert la Manchester. De obicei, în timpul ce urmează unei asemenea catastrofe, nu pot să scriu nimic. Curg râuri de cerneală peste tot în jur și trebuie să navighez pe ele, dar mie însumi îmi e foarte greu să produc vreun text, pe orice subiect, darămite despre ce s-a întâmplat. Uneori, scriu despre cum nu pot să scriu, scriu elogii tăcerii și îmi fac mea culpa că nici să tac cum trebuie nu sunt în stare. Am impresia că, orice aș face, în orice fel m-aș lăsa influențat de evenimente, ar fi tot o ipocrizie cât timp eu însumi nu am fost acolo. Mi-e teamă de ipocrizia fraternității pe care o resimt, fără să o invoc, față de victime. De ecourile propriei mele empatii, pierdute în haosul de după explozie. Pentru că deflagrația nu e doar una fizică, sfârtecătoare de trupuri și strivitoare de construcții. E și o explozie simbolică, care creează un crater în urzeala de planuri, sensuri, scopuri, pe care oamenii o țes permanent pentru ei înșiși și urmașii lor. Pe lângă morții și răniții exploziei fizice, sunt de milioane de ori mai mulți oameni care simt atracția gravitațională a acelui hău simbolic. Îl simți și dumneata, cititorule, și, dacă îți imaginezi că nu e așa, că vorbele pe care le zici zi de zi au aceeași greutate ca ieri, că toată treaba nu te interesează în niciun fel, te înșeli. Sau cel puțin sper că te înșeli.
     M-am hotărât totuși să scriu textul de față după ce am citit statusul publicat pe Facebook de o colegă psihoterapeut. Sunt printre urmăritorii lui Viki Dumitrache de ceva vreme: scrierile ei sunt mereu concise și liniștitoare, ca un pansament aplicat unde trebuie, cu precizie chirurgicală, dar cu căldură umană. Zice ea că terorismul e expresia supremă a urii față de celălalt, cu care nu împărtășim aceleași valori. Și adaugă afirmația deloc comodă conform căreia fiecare dintre noi e capabil de o măsură, chiar dacă mult mai mică, de astfel de ură. Și își pune problema dacă nu cumva terorismul ar putea fi suma acestor mici doze de dispreț pe care o administrăm zilnic celorlalți, în gând sau vorbit. Problema responsabilității individuale pentru răul global, pentru sfâșierea urzelii la care muncim atât de mult în tot restul zilei.
     M-am angajat și eu în acest experiment empatic față de terorism. Nu știu dacă atacatorul își urăște victimele. John Hogan, psiholog și șef al unui centru internațional de studiu al terorismului (la Pennsylvania State University), pune în capul listei de factori de risc sentimentul de furie și cel de a fi nedreptățit. Cu siguranță, e nevoie de furie ca să arunci totul în aer: numai ea poate furniza atâta energie distrugătoare artificială. Un alt cercetător, Tom Pyszczynski (Universitatea din Colorado), într-un articol din Behavioral Sciences of Terrorism and Political Aggression, asociază terorismul, în mod paradoxal, cu frica de moarte. Pare absurd: de ce să te arunci în aer, trăgând după tine zeci de oameni, dacă îți e teamă să mori? Dar pare că există deja dovezi empirice în acest sens. Iar moartea în sine, sfârșitul abrupt al ființei conștiente, e un eveniment atât de absurd încât, ca să îl acoperi, ești în stare să urmezi rețetele de nemurire-instant propuse de anumite grupuri. Secretul e să nu știi cât de multă frică îți e. Să nu vorbești despre asta. Să vorbești doar despre ce trebuie, despre cauze și nemurire, despre Rai și Iad, despre populații și nu despre indivizi. Din acest punct de vedere, teroristul sinucigaș e tot o victimă – era înainte să se arunce în aer. Sau, cel puțin, așa ne imaginăm din detaliile pe care le putem întrevedea indirect. Și, odată ce îl adăugăm pe lista victimelor, problema redevine întreagă: cine? de ce? cum? care e rolul nostru?
     Ura ca explicație are ceva liniștitor în ea. Tocmai pentru că toți suntem în stare de ură. Dar mă îndoiesc că aceia care plănuiesc teroarea își urăsc cu adevărat victimele. Acele entități nu ucid ca să își desființeze adversarul, nici ca să se protejeze, nici măcar ca să își ușureze pulsiunile de ură. Ucid pentru că așa scriu ei. Victimele sunt literele roșii de o șchioapă cu care își redactează mesajul, opera, moștenirea. Nu urăști literele cu care scrii, doar le folosești. Și lucrul ăsta e atât de înspăimântător, atât de departe de sens, morală și empatie, încât ne vine să tăcem. Să nu scriem și să nu transmitem nimic, pentru că însuși actul de a vorbi sau de a scrie pare corupt prin asemănare. Când mi-am dat seama de ce nu vreau să scriu, mi-am dat seama și de greșeala pe care o făceam. Am voie să scriu, nu e nimic rău în asta. Nu am voie să folosesc oamenii. Nici ca litere, nici ca altceva. Asta e mica luptă individuală, micul război împotriva terorii pe care trebuie să îl ducem fiecare dintre noi.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC