Dragii
mei cititori, în număr probabil de doi, voi profita astăzi de remarcabila
libertate editorială de care mă bucur, şi vă voi vorbi despre mersul cu
bicicleta.
Ce
legătură are bicicleta cu viaţa medicală în general? Poate că nu e evident, dar
toate lucrurile se întrepătrund în mod mai mult sau mai puţin tainic. Până la
urmă, valoarea lucrurilor particulare depinde de universalizarea lor. Aşa cum,
în practica clinică, orice semn nu are importanţă doar prin el însuşi, ci prin
faptul că ne atrage atenţia asupra unei mai vaste probleme, a unui sindrom sau
a unei boli.
Duminica
trecută, am dat o tură mai lungă pe bicicletă, în compania lui Lucian Mîndruţă şi
a unui grup mai mare de ciclişti amatori. Până la Giurgiu şi înapoi. Din
centrul oraşului, sunt vreo 140 km în total. Asta a fost doar prefigurarea
unei ture mai mari, în aceeaşi companie, una care ne va aduce la malul mării.
Dar despre asta, data viitoare. Din câte mi-am dat seama, am fost singurul
medic din companie, motiv în plus de a face un reportaj de la faţa locului pentru
hebdomadarul pe care îl ţineţi chiar acum în mână. Dacă au mai fost medici şi
nu i-am depistat eu, poate ne întâlnim data viitoare pe două roţi sub
stindardul breslei.
Nu ştiu
câtă lume şi-a dat seama, dar ceea ce Lucian Mîndruţă încearcă să facă, deja de
şapte ani, este un fel de audax. Audax-ul, sport născut în Franţa acum peste o
sută de ani, prima dată tot pe bicicletă, este ciudat pentru zilele noastre, şi
nu prea o să vedeţi aşa ceva la emisiunile de profil. Pentru că este o
încercare fără întrecere. Audax-ul („îndrăzneala“ pe limba noastră) este o
plimbare enormă, aproape de negândit pentru omul sedentar contemporan, în care
un grup de coechipieri pleacă împreună şi trebuie să ajungă împreună. Nu
contează cine e primul, iar dacă unul cade, ceilalţi trebuie să-l sprijine. Deşi
asemenea îndrăzneţi au existat dintotdeauna, audax-ul formal, ciclist, a fost
gândit de Henri Desgrange, părintele Turului Franţei. Cele două manifestări au
început în acelaşi timp şi au avut istorii foarte diferite. ştim cu toţii ce
s-a ales de Turul Franţei: e o competiţie hipersportivă, cu interese financiare
mari, parazitată de nesfârşite scandaluri de dopaj şi înşelăciune. Dacă o mai
urmăresc, o fac pentru peisajele frumoase. Audax a rămas aparent un fenomen de
nişă, despre care încă mulţi cred că e rezervat excentricilor cu prea mult timp
liber.
Eu
nu am timp liber, deloc. Sunt convins că nici dumneavoastră. Şi cu toate astea,
de abia am aşteptat să mă alătur mini-audax-ului care a făcut Bucureşti–Giurgiu
şi retur, pe vreme superbă, contrar prognozei meteo. Nu doar că n-am timp, sunt
şi foarte sedentar. La serviciu stau toată ziua pe un scaun. Nu am timp de
antrenamente, nici să dedic măcar o fracţiune din cât mi-aş dori plimbatului cu
bicicleta. Am chiar şi hipertrigliceridemie.
Şi
cu toate astea, am terminat, de la cap la coadă, drumul. Cred că toţi cei care
am plecat l-au terminat, dar, din păcate, doar un mic nucleu a ajuns împreună
la final. Nu s-a respectat principiul audax-ului, şi bicicliştii mai vânjoşi, călare
pe cursiere foarte scumpe şi echipaţi până în dinţi, s-au rupt rapid de restul
fraierilor şi duşi au fost. A rămas un nucleu pestriţ de toate genurile şi
vârstele (de remarcat deja faimosul Nea Marin, care, la 75 de ani, urcă rampele
mai repede ca orişicine), şi cu toate tipurile de bicicletă. Au fost cursiere,
au fost biciclete de munte, unele scumpe şi lucioase, altele scârţâind din
toate încheieturile. Un domn a mers tot drumul pe o minibicicletă pliantă. Eu
însumi am avut o bicicletă minimalistă, cu o singură viteză şi cu pinion fix.
Exact ca bicicleta lui Desgrange, deşi nu chiar atât de veche (e de prin anii
’80 ai secolului trecut). Am de gând să merg cu ea şi până la mare, chiar dacă
mai toţi cei cu care am stat de vorbă s-au arătat cam sceptici. Prefer
lucrurile foarte simple şi niciun artificiu destinat eficienţei, în timpul meu
liber. Restul vieţii e şi aşa foarte complicat.
Drumul
a fost lat, neted şi cu loc destul pentru toată lumea, inclusiv traficul auto.
Au fost două dealuri mai mari, la Călugăreni şi la Daia. Am înfruntat toxiinfecţia
la o autoservire din Giurgiu. Săracele, doamnele de la bucătărie, nu ştiau ce
le-a lovit, dar s-au pozat, roşind până la urechi, cu Lucian Mîndruţă. Am făcut
pauză pe malul Dunării, cu smartphoanele, ca nişte burghezi ce suntem. Am uimit
şoferii care ne claxonau de parcă trecea circul. Am uitat de autoimportanţa de
la care ni se pare imposibil să abdicăm în timpul săptămânii. Am stat de vorbă
de parcă eram fraţi de cruce, unii dintre noi.
Există o bucurie
copilărească irezistibilă în biciclism: ne-am scăldat în ea din toată inima.
Nimic, una peste alta, extraordinar.
Şi
atunci, de ce e genul ăsta de plimbare o aşa mare îndrăzneală? O nişă obscură?
Stăteam
de vorbă cu doctorul Florin Chirculescu acum câteva săptămâni, după interviul
publicat tot la această rubrică. Vorbeam despre copii, şi el îmi zicea că două
lucruri sunt de transmis mai departe vlăstarelor noastre: cititul şi sportul.
În România, există o ciudată antiteză între cele două, o presupusă
incompatibilitate. Aparent, dacă eşti sportiv adevărat, eşti şi analfabet. Iar
dacă vrei să înveţi bine, să fii olimpic şi să-ţi faci părinţii mândri, aceştia
ar face bine să-ţi procure o scutire pentru orele de sport. E un caz singular.
În toate ţările civilizate, în toate universităţile de prestigiu, există un
cult al mişcării.
Poate
că la originea acestor prejudecăţi are însă legătură dihotomia originară,
dintre „Audax“ şi „Tour de France“. E perfect posibil să faci mişcare fără să
vrei neapărat din start să fii primul, fără să te dopezi, fără să îţi dedici
tot timpul performanţei, fără să mori şi să renaşti în suferinţă, şi tot îţi
vei extinde orizonturile mai mult decât îţi imaginai înainte.
Şi unde
suntem noi, medicii, în ecuaţia asta? Noi, ăştia datori să educăm poporul în sănătate?
(Anecdotic, în curtea Spitalului Obregia, accesul cu maşina e permis. Cel cu
bicicleta e strict interzis de management.) Aştept cu nerăbdare un audax
organizat de Colegiul Medicilor, în care să pedalăm cot la cot cu pacienţii.
Sponsorizat de CNAS, din banii economisiţi de profilaxia bolilor
sedentarismului.