Institutul
Cantacuzino: bun naţional, tun imobiliar sau povară la buget? (Dr. A. M)
„În
ziua de azi, nevoile [de seruri şi vaccinuri] au crescut atât de mult, încât
mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm, deci, în
imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina
(...) Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să
găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face faţă
nevoilor actuale ale României.“ Aceste cuvinte nu au fost spuse nici de cel mai
cunoscut medic din România (Raed Arafat), nici de singurul ministru al sănătăţii
care s-a reîntors în acest fotoliu (Eugen Nicolăescu) şi nici de universitarul
care organizează un fel de proteste împotriva lor (Vasile Astărăstoae). Ele au
fost rostite, în 1921, de Ioan Cantacuzino, la fondarea, prin decret regal, a
„Institutului de Seruri şi Vaccinuri“, care-i va purta numele. Scopul activităţii
era cât se poate de clar şi de restrâns: „prepararea de seruri şi vaccinuri
pentru combaterea bolilor contagioase, necesare ţării“ şi „munca de laborator şi
cercetare necesară perfecţionării metodelor tehnice“. Producerea serurilor şi
vaccinurilor a început în 1924, într-o clădire construită pe un teren de patru
hectare de pe Splaiul Independenţei, „rupt“ din suprafaţa alocată la începutul
secolului „Institutului de Anatomie Patologică“ condus de Victor Babeş.
Institutul
a fost creat de statul român ca entitate publică. În regulamentul de funcţionare
adoptat în 1924 se stipula că veniturile vor proveni din subvenţia anuală a
bugetului de stat; subvenţia acordată de diferite autorităţi administrative sau
de societăţi private; vânzarea de seruri şi vaccinuri produse de Institut;
vânzarea de diferite produse de laborator ale Institutului necesare
diagnosticului de boli contagioase; taxa luată pentru diferite analize medicale
efectuate de Institut persoanelor particulare; donaţii şi legate.
Am
cunoscut bine Institutul Cantacuzino, cel puţin în anii 1966–1969, când am învăţat
acolo medicina experimentală, ca participant în Cercul studenţesc de
microbiologie, de la Mărăşel Georgescu, Tiberiu Ieremia şi Domnica Drăghici. Clădirea,
laboratoarele, biblioteca, discuţiile de pe coridoare, chiar şi mersul de-a
lungul râului, de la Operă spre Piaţa Senatului, păreau dintr-o lume care nu
exista în altă parte în Bucureşti şi care, în sfârşit, se apropia, în imaginaţia
mea, de cea a lui Antoine Thibault sau Martin Arrowsmith, „medicii“ cărora aş
fi vrut să le semăn. Aşa că am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat de atunci şi
mai ales în cei aproape 24 de ani care au trecut de la Crăciunul însângerat şi
înscenarea judiciară de la Târgovişte. M-am rătăcit însă repede în tufişurile
neglijent întreţinute ale legilor care au transformat Institutul Cantacuzino în
„regie“ autonomă şi nici n-am înţeles dacă este sau nu finanţat de la bugetul
statului. Impresia mea este că soarta Institutului a fost lăsată la voia „pieţei“
şi că pariul supravieţuirii a fost pierdut atunci când un vaccin antigripal a
fost considerat inferior produselor similare (dar mult mai scumpe) disponibile
prin import în România.
Dacă
aşa stau lucrurile, atunci singurul fel în care activitatea Institutului poate
fi reluată este retransformarea lui într-o companie de stat de importanţă
strategică, finanţată în întregime din bugetul naţional. „Povara“ bugetară
trebuie înţeleasă în contextul obligaţiei celor de la putere de a asigura
prevenţia şi tratamentul bolilor transmisibile. Singura obligaţie a guvernului
este să asigure că vaccinurile din producţia internă sunt de calitate ireproşabilă
şi mai ieftine decât cele din import.
Din
câte înţeleg, terenul pe care se află Institutul Cantacuzino (ca şi Institutul
Babeş, de lângă el) este proprietatea statului. Nu ştiu cu ce se ocupă
Institutul Babeş, dar nu cred că aduce bani la buget. Cele două „case de bătrâni“
şi terenul care le aparţine ar trebui vândute, iar activităţile lor transferate
în clădiri noi, moderne, parte a unui vast complex de instituţii de îngrijire,
educaţie şi cercetare medicală, aşa cum este plănuit acum de conducerea
Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. Un concept integrator,
care va emula succesul celor ce există acum la University of Toronto, la
Cleveland Clinic sau la New York University. Consolidări şi modernizări de
acest fel, la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, reprezintă singurul mod în
care medicina românească îşi va putea depăşi condiţia precară şi realiza
misiunea, după modelul propus de Charles Mayo: heal the sick, share the knowledge, advance the science.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de Sir
William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
