Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Metamorfoză

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU joi, 21 noiembrie 2013

Institutul Cantacuzino: bun naţional, tun imobiliar sau povară la buget? (Dr. A. M)

 

 

   „În ziua de azi, nevoile [de seruri şi vaccinuri] au crescut atât de mult, încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm, deci, în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina (...) Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face faţă nevoilor actuale ale României.“ Aceste cuvinte nu au fost spuse nici de cel mai cunoscut medic din România (Raed Arafat), nici de singurul ministru al sănătăţii care s-a reîntors în acest fotoliu (Eugen Nicolăescu) şi nici de universitarul care organizează un fel de proteste împotriva lor (Vasile Astărăstoae). Ele au fost rostite, în 1921, de Ioan Cantacuzino, la fondarea, prin decret regal, a „Institutului de Seruri şi Vaccinuri“, care-i va purta numele. Scopul activităţii era cât se poate de clar şi de restrâns: „prepararea de seruri şi vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare ţării“ şi „munca de laborator şi cercetare necesară perfecţionării metodelor tehnice“. Producerea serurilor şi vaccinurilor a început în 1924, într-o clădire construită pe un teren de patru hectare de pe Splaiul Independenţei, „rupt“ din suprafaţa alocată la începutul secolului „Institutului de Anatomie Patologică“ condus de Victor Babeş.
   Institutul a fost creat de statul român ca entitate publică. În regulamentul de funcţionare adoptat în 1924 se stipula că veniturile vor proveni din subvenţia anuală a bugetului de stat; subvenţia acordată de diferite autorităţi administrative sau de societăţi private; vânzarea de seruri şi vaccinuri produse de Institut; vânzarea de diferite produse de laborator ale Institutului necesare diagnosticului de boli contagioase; taxa luată pentru diferite analize medicale efectuate de Institut persoanelor particulare; donaţii şi legate.
   Am cunoscut bine Institutul Cantacuzino, cel puţin în anii 1966–1969, când am învăţat acolo medicina experimentală, ca participant în Cercul studenţesc de microbiologie, de la Mărăşel Georgescu, Tiberiu Ieremia şi Domnica Drăghici. Clădirea, laboratoarele, biblioteca, discuţiile de pe coridoare, chiar şi mersul de-a lungul râului, de la Operă spre Piaţa Senatului, păreau dintr-o lume care nu exista în altă parte în Bucureşti şi care, în sfârşit, se apropia, în imaginaţia mea, de cea a lui Antoine Thibault sau Martin Arrowsmith, „medicii“ cărora aş fi vrut să le semăn. Aşa că am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat de atunci şi mai ales în cei aproape 24 de ani care au trecut de la Crăciunul însângerat şi înscenarea judiciară de la Târgovişte. M-am rătăcit însă repede în tufişurile neglijent întreţinute ale legilor care au transformat Institutul Cantacuzino în „regie“ autonomă şi nici n-am înţeles dacă este sau nu finanţat de la bugetul statului. Impresia mea este că soarta Institutului a fost lăsată la voia „pieţei“ şi că pariul supravieţuirii a fost pierdut atunci când un vaccin antigripal a fost considerat inferior produselor similare (dar mult mai scumpe) disponibile prin import în România.
   Dacă aşa stau lucrurile, atunci singurul fel în care activitatea Institutului poate fi reluată este retransformarea lui într-o companie de stat de importanţă strategică, finanţată în întregime din bugetul naţional. „Povara“ bugetară trebuie înţeleasă în contextul obligaţiei celor de la putere de a asigura prevenţia şi tratamentul bolilor transmisibile. Singura obligaţie a guvernului este să asigure că vaccinurile din producţia internă sunt de calitate ireproşabilă şi mai ieftine decât cele din import.
   Din câte înţeleg, terenul pe care se află Institutul Cantacuzino (ca şi Institutul Babeş, de lângă el) este proprietatea statului. Nu ştiu cu ce se ocupă Institutul Babeş, dar nu cred că aduce bani la buget. Cele două „case de bătrâni“ şi terenul care le aparţine ar trebui vândute, iar activităţile lor transferate în clădiri noi, moderne, parte a unui vast complex de instituţii de îngrijire, educaţie şi cercetare medicală, aşa cum este plănuit acum de conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. Un concept integrator, care va emula succesul celor ce există acum la University of Toronto, la Cleveland Clinic sau la New York University. Consolidări şi modernizări de acest fel, la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, reprezintă singurul mod în care medicina românească îşi va putea depăşi condiţia precară şi realiza misiunea, după modelul propus de Charles Mayo: heal the sick, share the knowledge, advance the science.

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC