Un medicinist şi-a propus să-şi ajute colegii
să înveţe solidaritatea în lecţii despre trasee montane, măsuri de prim ajutor şi
tehnici de comunicare.
Cincizeci de oameni merg, unul în spatele celuilalt, pe o potecă şerpuită
din Bucegi, acoperită de pietre. E sfârşitul lui aprilie, iar dacă te uiţi în
jos vezi tot muntele înverzit şi îţi poţi imagina unde e gara din Sinaia –
locul de unde grupul de medicinişti a început să urce. Toţi gâfâie şi sunt
obosiţi, dar vor să ajungă cât mai repede în vârful muntelui, la cota 2.000.
În popasuri, un băiat cu plăcuţe argintii la gât – pe care e scrijelit
numele lui (întocmai ca la soldaţii care pleacă în război) – aleargă de la un
om la altul, spune glume şi îşi învaţă colegii cum să se orienteze – le povesteşte
de hartă, busolă, soare şi muşchi. „După asta, vreau să ştiu sigur că în cazul în
care vă pierdeţi pe munte o să vă puteţi orienta singuri spre civilizaţie,
bine? Deci, muşchii indică nordul…“, râde studentul.
Îl cheamă Ionuţ Olteanu, e în anul III la Facultatea de Medicină „Carol
Davila“ din Bucureşti şi a pus pe picioare, împreună cu nişte prieteni, o tabără
în care îi învaţă pe studenţii la medicină (mai ales pe cei din anii mici) să
se orienteze pe traseele montane, să acorde primul ajutor şi să se „dezvolte
personal“. Ideea i-a venit la sfârşitul
primului an de facultate, când şi-a
numit planul Mount Med – proiectul
traseelor montane pentru medicinişti. Câteva luni bune după aceea, a luat cu el
peste tot o agendă groasă în care scria numai despre Mount Med. Când îi venea câte o idee, se oprea din orice activitate
şi nota amănunţit. Aşa s-a hotărât să facă, pe lângă lecţii de resuscitare,
jocuri în care să-i înveţe pe cursanţii lui cum să vorbească în public şi cu
pacienţii, să-şi exprime ideile mai bine şi să înveţe mai eficient materia
stufoasă de la medicină. A luat el însuşi o mulţime de cursuri, ca acele şapte
zile de tabără să fie eficiente pentru oricare participant.
Banner
din folie termoizolantă
După nişte ore bune de traseu, grupul ajunge în vârf, la 2.000 de metri.
Cuiva îi vine ideea să construiască un banner cu un mesaj „Mount Med“ şi asta îi
entuziasmează pe toţi. Din toate direcţiile se aud idei de confecţionare. Până
la urmă, tinerii folosesc folie termoizolantă şi leucoplastele pe care le-au
luat la ei în caz de accidentare, iar apoi se pozează împreună pe vârf. Toţi
sunt obosiţi, dar ţin de banner ca de un trofeu meritat.
După asta, cu ultimele puteri, studenţii îşi dăruiesc unul altuia cafea,
ciocolată caldă sau pufuleţi. „Regula“ taberei e ca toată lumea să aibă un
„prieten secret“ pe care să-l înveselească şi să-l ajute din umbră de câte ori
are nevoie.
Zilele următoare o să fie mai puţin solicitante fizic – o să lucreze cu
manechinele de resuscitare pe care organizatorii le-au împrumutat de la Crucea
Roşie şi o să înveţe să acorde primele măsuri de ajutor pentru cei răniţi.
În seara asta se vor distra cu cântece de munte şi jocuri de echipă – Mine field, unde cineva o să fie legat
la ochi şi o să se ghideze doar după indicaţiile prietenilor ca să evite
„capcanele“, adică table de şah, cutii sau hărţi.
Nimic la
schimb
„Eu am încercat să le ofer studenţilor, în cele şapte zile, câte ceva
din teme foarte diverse: măsuri de acordare a primului ajutor, noţiuni de
comunicare, team building, team
management, time management, public speaking, leadership…“, povesteşte Ionuţ.
Pentru asta nu a dormit decât câteva ore în cele şapte zile de tabără, iar înainte
a lucrat şi în ziua de Paşti, ca să fie sigur că totul merge perfect.
Câteva săptămâni mai târziu, studenţii au venit să-i mulţumească – câteva
fete povestesc că au încercat tehnicile predate în tabără de „public speaking“
(vorbit în public) şi au luat note mai mari la examenele orale. Iar sfaturile
legate de organizarea timpului au fost apreciate mai ales în sesiune, când a
primit o mulţime de mesaje de recunoştinţă. Ionuţ spune
că întreaga idee şi tabăra au fost despre solidaritate: „După Mount Med, multe persoane au deprins
gustul voluntariatului şi al ajutorului fără să aştepţi ceva la schimb. Într-o
tabără ca aceasta se creează legături foarte strânse între participanţi şi asta
îţi deschide sufletul spre «a face bine»“. 
