Evenimentele
din miez de noapte, actul normativ cu un număr aparent simbolic
(treisprezece) și toate reacțiile mi-au adus aminte de decembrie
1989, de 12 și 23 ianuarie 1990, de martie și de aprilie-iunie
1990, ca și de situații mai recente. Sunt momente în care ajungi
să îți recunoști slăbiciunea, pentru că te uiți, nu înțelegi,
te simți copleșit și văzându-le pe toate împreună îți pui o
sumedenie de întrebări. Colegialitate sau necolegialitate? Unde? În
ce condiții? Cum să te adresezi tinerilor și să ai speranța că
ei vor rămâne în țară și că vor acționa împreună, colegial,
când au atât de multe antimodele? Cum văd tinerii de acum, fără
să aibă experiențele pe care unii dintre noi le-am trăit, tot
ceea ce se petrece? Cât de puternici pot ei să fie pentru a
rezista, pentru a nu răspunde la rău cu rău?
În
multe dintre discuțiile pe care le-am purtat, amintind despre
suferințele înaintașilor noștri, am primit destule replici
necăjitoare, precum: „Nu ne interesează acum aceasta, noi suntem
astăzi și trăim în alte vremuri”. Depinde, în cazul fiecăruia,
cum a crescut, care este „tipul de istorie” învățat acasă și
la școală (nu toți profesorii predau la fel, nu toți includ și
pasiunea pentru adevăr în misiunea lor de dascăli), modul în care
a fost călăuzit încă de la primii pași. Ca să ajungem la
colegialitate (sau să evităm excesele de necolegialitate) trebuie
să primim un anumit tip de învățătură, încă de mici, altfel
este greu și degeaba ne vom plânge mai târziu.
A
trecut încă un 5 februarie. Din istoria care „nu se învață la
școală” putem cunoaște ce se comemorează în fiecare an,
începând cu 1990, la 5 februarie, la Sighet. S-a născut la 8
ianuarie la Bădăcin (localitate atestată documentar din 1213), în
Ardeal, și a trecut la cele veșnice la 5 februarie 1953, după o
incredibilă suferință, Iuliu Maniu. A fost numit „creatorul
Marii Uniri” din 1918. Om politic, deputat român deTransilvaniaînDieta
de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru alRomâniei,
președinte al Partidului
Național Român din Transilvania, președinte alPartidului
Național-Țărănesc. Unificator și creator al statului național
modern, la Alba Iulia, a spus cu ocazia Adunării naționale de la 1
Decembrie 1918: „Privim la înfăptuirea unității noastre
naționale ca la un triumf al libertății românești”. La 2
decembrie1918a
fost ales președinte alConsiliului
Dirigental
Transilvaniei și a îndeplinit în același timp și funcția de
ministru de interne. A fost membru de onoare (din1919)
alAcademiei
Române.
În
aprilie 2013 s-a dezvelit, în amintirea celor 65 de ani care au
trecut, o placă „IN MEMORIAM – 65 DE ANI DE LA MAREA DRAMĂ A
ACADEMIEI ROMÂNE”. În partea de jos sunt scrise următoarele
cuvinte: „Am gravat în piatră drama colegilor – membri ai
Academiei Române – cu credința adâncă și curată că iertarea
este omenească, este creștinească dar și cu convingerea fermă că
uitarea (poate) naște noi monștri. 4 aprilie 2013”. Acești
membri de seamă ai Academiei Române apar grupați în patru
categorii: excluși în 1948, întemnițați și decedați în
închisorile comuniste; excluși în 1948, întemnițați în
închisorile comuniste; excluși în 1948; excluși în 1948 și
realeși după 1955.
Toate
numele trebuie citite cu pioșenie, pentru fiecare dintre ele merită
să căutăm informații, să le cunoaștem și să le putem spune
celor mai tineri (deși, sunt convins că sunt destui tineri care ar
putea să ne împărtășească ei din cunoștințele lor de istorie,
pentru că sigur există încă tineri pasionați, demni de tot
respectul). Îi menționez acum doar pe cei nouă care și-au dat
viața în închisorile comuniste: Victor Bădulescu, Gheorghe I.
Brătianu, Mircea Cancicov, Alexandru I. Lapedatu, Iuliu Maniu,
Alexandru Marcu, Zenovie Pâclișanu, Radu R. Rosetti, Gheorghe
Tașcă.
Într-o
lume înțesată de epigoni, în care istoria României și a
românilor „stă la coadă” așteptând să i se permită
transmiterea către tinerele generații, când de 27 de ani constatăm
că sunt atât de multe aspecte ale ei „care nu se învață la
școală”, nu este permis să ne uităm înaintașii. Tot așa, nu
este permis să considerăm că noi trăim „alte timpuri”, că
avem vreun merit doar pentru că existăm, că ne putem permite orice
și oricând. Dimpotrivă, să ne plecăm în fața și în amintirea
celor datorită cărora existența noastră este altfel.
Academicienii care au pierit în închisorile comuniste în perioada
1949–1959 au fost economiști, istorici, profesori universitari,
oameni politici, avocați, miniștri și prim-miniștri, preoți,
președinți ai Senatului României, generali de armată, rectori.
De
27 de ani, la 5 februarie (sau în apropiere de această dată),
comemorăm trecerea la cele veșnice a lui Iuliu Maniu, membru al
Academiei Române. Din cercetări ale istoricilor de la „Centrul de
Investigare a Crimelor Comunismului din România”, din mărturii
culese de la cei care au supraviețuit, aflăm cum au fost răsplătiți
iubitorii de neam și țară, creatorii sau participanții la
întemeierea statului național modern. „Într-o noapte m-au mutat
în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân și foarte
bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe
jumătate paralizat și nu se mai putea ridica din pat. Nu-l
torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul,
neacordându-i-se îngrijire medicală și fiind subnutrit”, este
una dintre mărturisiri. Avea aproape 80 de ani. În ciuda
dificultăților și interdicțiilor, prin unitatea celor aflați în
suferință, în condiții pe care noi nici măcar nu putem să ni le
imaginăm, mai aflăm și că „Maniu tremura de frig, avea numai o
pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a
putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se
sculase de dimineață, și-a spus rugăciunile și a așteptat cu
nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: «Acum
pot să mor»”. Se pare că în ultima parte a vieții sale i s-a
permis unui preot bănățean să îi stea aproape. Astfel ne-au
rămas și aceste mărturii: „Marele om politic avea picioarele
putrezite, în niște pantaloni ca de tablă. A cerut o găleată de
apă caldă, l-a spălat pe bătrân și i-a tăiat cu o foarfecă
primită de la un gardian milos armura de puroi, putreziciune și
umezeală. I-a curățat escarele, dar picioarele erau deja
necrozate. I-a îndepărtat viermii din țesuturile moarte. A fost
lucid, conform mărturiilor preotului, până în ultimul moment al
vieții pământene: «Mergeți și vestiți cauza noastră», i-ar
fi spus pe patul de moarte”.
Ne
putem imagina, oare, această răsplată „oferită” cuiva care a
făcut atât de mult bine poporului și țării sale? Regimului îi
era frică până și să îi pronunțe numele. „Maniu a fost
ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se
răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit
căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților,
nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate
s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria
eternă”. Directorul închisorii ar fi comunicat, la București,
conform arhivelor, doar atât: „În celula nr... s-a stins lumina”.
Trupul marelui român, pus într-un sac, a fost aruncat într-o
groapă, undeva unde numele pus de localnici era „Cimitirul
săracilor”, fără cruci, aproape de linia ferată. Trupul celui
care și-a închinat toată viața neamului său. Martirii au fost
mult mai mulți. În fosta închisoare din Sighet a fost întemeiat
în 1993 „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”,
muzeu ce merită să fie vizitat de fiecare român. Acolo sunt
prezentate alte mărturii și tot acolo se pot citi, inscripționate,
numele multor eroi, celor cărora le datorăm atât de mult.
Revenind
la acest februarie 2017 și la descumpănirea pe care am resimțit-o
aprig în urmă cu mai bine de o săptămână, nu pot să uit nici
reverberațiile din unele seri și nopți care au trecut. Au fost și
tineri, unii dintre ei viitori colegi, care au lăsat deoparte
învățatul pentru examene și au mers împreună să ceară ca
România să fie acea țară în care ei să dorească să rămână,
pe ai cărei pacienți să dorească să îi trateze. Iar dacă
lucrurile în țara noastră revin pe un făgaș aproape de normal,
atunci putem din nou să ne gândim la colegialitate și la dorința
unei unități în bine, pentru noi, pentru ai noștri, pentru cei pe
care îi avem sau îi vom avea în grijă, fără a uita. Nu avem
dreptul să întinăm memoria înaintașilor noștri.
