Uneori, nu rar,
se trezește câte cineva să spună unui medic, nonșalant: „Cum,
tu ești medic și te îmbolnăvești?”. De câte ori aud această
expresie aberantă am grijă să mă stăpânesc și să nu răspund
pe măsură.Câtă
lipsă de profunzime și judecată poate avea cineva care se miră că
un medic, un asistent medical, o infirmieră sau un alt coleg care
asudă pentru sistem se poate îmbolnăvi și poate ajunge să sufere
și să aibă nevoie de intervenția sistemului medical? Am putea
discuta despre toți colegii, dar ne vom rezuma să amintim medicii,
având același gând colegial pentru toți.
Un medic este mai întâi un candidat
la studenție. Pe vremuri, pregătirea pentru admitere începea cel
puțin din clasa a zecea, existau trei materii de învățat,
examenul se dădea târziu, în iulie, era greu sau foarte greu. Pe
vremea subiectelor narative și a corectatului după barem,
candidații se străduiau să nu uite niciun cuvânt din cele
învățate pentru că nu aveau de unde să știe ce intră în
barem. Era un examen greu, apăsător (pentru elev, dar și pentru
întreaga familie – nu doar datorită motivelor pecuniare). După
prezentarea rezultatelor urma febra contestațiilor (de regulă nu
duceau la nimic), iar pentru cei admiși urma o mică vacanță
(înainte de începerea anului universitar se găsea câte ceva de
lucru, acasă sau la solicitarea facultății). Urmau cei șase ani:
primul – cel mai greu; al doilea – cel mai greu; al treilea –
cel mai greu...și tot așa. În primul an – și atunci ca și acum
– era vorba în primul rând de o schimbare. Una era să înveți o
cărticică pentru examen, alta să înveți anatomie în toată
regula. Cu tot efortul din cei doi ani precedenți, mulți nu reușeau
să ia nici nota 7 la examenul de anatomie. Așadar, efortul din
primul semestru urma să fie de câteva ori mai mare decât efortul
din cele mai recente 24 de luni. Mulți dintre medicii aflați astăzi
în țară sunt dintre cei care au dat examen în sistemul clasic,
înainte de 1990. Ulterior, din motive pe care chiar nu doresc să le
comentez și la care chiar nu vreau să mă gândesc acum, examenul a
devenit mult mai ușor. Pe de o parte, în loc de trei materii au
rămas doar două, „la alegere”. Cantitatea de informații a fost
redusă, iar sistemul de examinare a fost transformat în „răspunsuri
la alegere”.
Îmi aduc aminte că din anul doi am
început să „gust” din plăcerea durerilor localizate în
epigastru (nici nu știam că există așa ceva până atunci).
Programul destul de anarhic, dificultatea sau imposibilitatea de a
mânca la timp, stresul – toate au dus la acel moment la temerea de
un ulcer gastric sau duodenal. Iar acest „risc” este doar unul
dintre cele care însoțesc medicul încă din studenție. Poate că
înainte de facultate ai practicat un sport și în mod cert trebuie
să continui, dar ajungi la sedentarism. Uiți de tine cu orele pe un
scaun – pe vremuri în fața unor manuale copiate cu mâna sau la
copiator, acum în fața ecranului unui calculator sau laptop – iar
asta îți va afecta ochii, coloana, creierul. În ultimii ani,
pentru a defini aceste afectări a apărut ideea sindromului de
burnout. Mulți îl pomenesc, puțini pricep despre ce este vorba,
dar reprezintă o realitate. Îmi aduc aminte de exemplul unui coleg
mai tânăr care s-a prăbușit pur și simplu în clinică,
îngrijorându-și peste măsură colegii și prietenii, care pentru
o vreme și-au adus aminte că exagerările nu sunt alegerea cea mai
bună.
Pe scurt, medicul și alți colegi
(mai ales cei serioși și care pun suflet în ceea ce fac) au toate
motivele să sufere și au multe riscuri de a se îmbolnăvi. Iar
pentru ca pacienții să se însănătoșească avem nevoie de colegi
sănătoși. Cum să faci bine pacientul atunci când te afli la
rândul tău în suferință, atunci când ești, practic, un alt
pacient? Dar oare atunci când ești pacient, există empatie și
pentru colegi? Aceasta este o altă mare problemă a sistemului în
care trăim, un sistem în care de multe ori colegii uită că au
colegi. Prin aceasta nu înțeleg nevoia de favoritisme, ci nevoia de
normal. Pentru că spiritul de echipă și colegialitatea reprezintă
normalul, nu altminteri.
Poate că, de exemplu, o colegă
ajunge să aibă o anumită suferință. Uneori suferința este
francă, diagnosticul se poate pune dintr-o mișcare, alteori
diagnosticul diferențial rămâne misterios, necesită timp
îndelungat și păstrează necunoscute chiar și după eforturi
prelungite. În aceste situații stresul poate deveni predominant
(diagnosticul diferențial poate să includă și o direcție aparent
copleșitoare). Atunci, cineva apropiat se gândește să îi vină
în ajutor și oferă chiar și sprijinul unei terțe persoane
(eventual aflată peste mări și țări, cu posibilități de
diagnostic mai mari sau cu resurse materiale la un nivel superior) în
interpretarea rezultatelor, stabilirea diagnosticului și elucidarea
misterelor. Toate, aparent, bune și frumoase. Doar că atunci când
apar amintirile, colega realizează că persoana din străinătate nu
este o necunoscută, ba dimpotrivă. Își aduce aminte că în urmă
cu mulți ani, pe vremea liceului, respectiva persoană cocheta cu
ideea de a intra la medicină, dar nu se bucura de multă încredere
între cei apropiați. Mai mult decât atât, se afirmase cu
fermitate că „nu o să intre niciodată la medicină”. În ziua
aceea s-a instaurat un pariu între cei care erau siguri că examenul
de admitere nu poate fi promovat și colega aflată astăzi în
suferință. Pariul a fost: „Va lucra cu mine și va intra la
medicină”. Nu a fost deloc ușor pentru că nu locuiau în aceeași
localitate, nu exista internet, nu existau calculatoare, nu existau
telefoane mobile – existau doar plicuri, scrisori, timbre, foi,
pix. Timp de multe luni, pentru fizică, chimie și biologie s-a
instaurat un sistem de colaborare prin scrisori, cu întrebări și
răspunsuri, cu teste scrise de mână, cu explicații pe zeci până
la sute de pagini, cu teste corectate și subliniate cu creionul
roșu, cu note și îndreptări, cu punctaje foarte mici inițial,
dar în creștere, eforturile culminând cu câștigarea pariului –
persoana aflată astăzi în străinătate a dat și a luat examenul
de intrare la medicină, într-una dintre facultățile din țara
noastră.
Însă acțiunea nu s-a oprit,
sfaturile au continuat, ajutorul în organizare și pregătire a
continuat, dar nivelul a scăzut pentru că viitorul coleg se
întărea, învăța, devenea din ce în ce mai bun, își deschidea
aripile și ajungea să se poată baza pe propria persoană – o
evoluție de așteptat atunci când există o relație corectă și
sănătoasă între profesor și elev. Iar profesorii cu adevărat
buni sunt mulțumiți atunci când sunt depășiți de elevii lor.
Dar asta nu înseamnă că nu speră că va exista și o onestitate
colegială. În baza amintirilor și a faptului că persoana din
străinătate era la curent cu suferința și ar fi putut să
intervină nemijlocit în încercarea de a elucida un diagnostic
diferențial apăsător pentru cineva care o ajutase, mult, cândva,
colega a decis că este de preferat să nu accepte acest gest
intermediat, necolegial. Poate că a greșit. Având în vedere
modelele lumii contemporane, mulți ar afirma că a greșit. Doar că
nu există două lumi, una a colegialității și alta a falsității
sau a lipsei de onestitate. Există una singură, iar speranța în
colegialitate continuă să ne însoțească indiferent de ceea ce
pare, la un moment dat, flagrant.
