În cursul orei de sport, la clasa fiicei mele – a șasea –, unei eleve
i s-a făcut rău în ciuda tuturor precauțiilor luate de profesorul de sport: încălzire
bine făcută, urmărirea atentă a dificultăților întâmpinate de fiecare copil. Din
descrierea unora dintre elevi am înțeles că respira dificil și nu se mai putea ține
pe picioare. Eleva se trântise pe jos și plângea, era și ușor confuză.
Profesorul a rugat copiii să se îndepărteze puțin și a început să
discute cu eleva. I-a vorbit frumos și a încercat să o liniștească. După vreo zece
minute și după ce fata s-a mai liniștit puțin, profesorul a sunat părinții și le-a
spus ce s-a întâmplat cu copilul, fără să îi panicheze. Apoi a chemat profesorul
de serviciu – care era instruit în acordarea primului ajutor. Acesta a asistat eleva
până la sosirea părinților – singurii care pot hotărî legal la ce intervenții medicale
poate fi supus copilul. Ei au optat să își ia copilul de la școală și să decidă
cursul acțiunilor viitoare: să meargă la urgențe sau la medicul de familie. Profesorul
de sport și-a continuat apoi ora împreună cu restul elevilor. Totul a fost consemnat
ulterior în foaia de accident. În acest document, profesorul e obligat să descrie
incidentul, ora, data, simptomele și ora
când a fost sunat părintele. Părintele semnează că a luat la cunoștință.
Desigur că lucrurile nu s-au desfășurat așa! Asta s-ar fi întâmplat
în Anglia sau Germania, unde cadrele didactice sunt instruite și certificate la
fiecare doi (sau patru) ani în acordarea primului ajutor, iar școlile au proceduri
clare și transparente referitor la ce trebuie făcut în caz de urgență, fie ea minoră
sau majoră.
Ce s-a întâmplat de fapt la noi și cum a fost gestionat incidentul?
După o încălzire superficială la ora de sport, copiii au avut de dat proba de rezistență.
Pe de o parte, profesorul le-a spus că nu trebuie să forțeze, că nu este nicio problemă
dacă nu pot termina proba. Pe de altă parte, le-a comunicat elevilor ce trebuie
să facă pentru nota 9 sau 10 și ce se va întâmpla dacă nu vor reuși să termine cursa.
Nu e greu de imaginat că cei mai mulți elevi au ales să-și dea sufletul alergând.
Îmi amintesc cum și eu, la vremea mea, am rămas fără aer la prima astfel de probă
cronometrată, în ciuda faptului că profesoara noastră, cu mult mai multă minte,
ne-a pus să alergăm distanța de câteva ori până să ajungă să ne cronometreze.
La finalul primei curse s-a întâmplat incidentul descris mai sus.
Profesorul a mers și a ridicat-o pe eleva căzută. După câteva momente, le-a spus
celor care terminaseră deja cursa să o sprijine pe fată, că el trebuie să se ocupe
de ceilalți elevi, care încă nu alergaseră. Patru dintre colegele fetei, speriate și văzându-și colega în suferință,
au dat fuga la cabinetul medical al școlii, deși nu dăduseră proba. Acolo au întrerupt
din măreața preocupare de a nu face nimic pe doctoriță și pe asistentă. Au explicat
– așa cum se pricepeau ele – faptul că o colegă de-a lor se simte rău –, că e leșinată,
căzută, panicată.
Răspunsul cadrelor medicale a fost: „Aduceți-o aici, doar nu vreți
să o car eu în cârcă”. Copiii au dat fuga înapoi la colegă. S-au întâlnit cu paznicul
școlii, care i-a întrebat de ce aleargă. Ei au descris situația, pentru care au
primit replica: „Da ce sunteți voi, doctori?”. Aparent, paznicul are ceva mai multă
minte decât personalul plătit pentru a acorda primul ajutor în școală. Chiar și
așa, alege să nu se implice sau să dea o mână de ajutor.
Povestea are totuși un final fericit: doctorița a intervenit la un
moment dat, eleva a ajuns la cabinet, unde a și vărsat în trei rânduri și apoi s-a
liniștit. La pauză s-au implicat, mai mult sufletește, atât diriginta, cât și directoarea
școlii. Testul de matematică, care ar fi urmat la două ore după incident a fost
anulat, pentru că mulți dintre copiii care dăduseră proba la sport se simțeau încă
rău. Părinții elevei au aflat despre situație la sfârșitul programului.
În concluzie, putem spune că totul e bine când se termină cu bine.
Mă îngrijorează însă gândul că vor fi situații când se va termina prost, iar cei
care ar trebui să prevină acel final vor fi ratat înălțimea momentului. Mă îngrijorează
că un profesor de sport nu are capacitatea de a anticipa și preveni ca elevii săi
– aproape o clasă întreagă – să sufere de pe urma unei ore de sport. Mă îngrijorează
că atunci când un copil îi spune aceluiași profesor că nu poate alerga pentru că
are o întindere, acesta îi spune că trebuia să menționeze asta la începutul orei
și că va trebui să dea chiar și așa proba de rezistență. Mă îngrijorează că un părinte
nu este sunat imediat ce copilul său se simte rău. Mă îngrijorează că un medic care
chiar nu se întâlnește cu astfel de situații zilnic poate să gireze atitudinea descrisă
mai sus. Mă îngrijorează că nimeni nu a avut nicio atitudine față de dorința copiilor
de a ajuta. Cred că suntem născuți să fim buni, iar societatea ne lecuiește repede
de asta. Nu ar trebui să ne mire dacă mâine-poimâine acei copii vor fi doar niște
spectatori impotenți în fața fatalismului și a suferinței umane. Mă îngrijorează
că după acest incident nu a mai discutat nimeni despre asta, pierzându-se ocazii
bune de a învăța lecții importante. Facem mereu aceleași greșeli, iarăși și iarăși.
Mă îngrijorează că nu avem o cultură a compasiunii și a eficacității în a ne ajuta
semenii.
Mă îngrijorează că bunul-simț trebuie reglementat și că nimeni nu
e interesat să o facă.
