În urmă cu mai bine de un an publicam în acest săptămânal un articol care pleda pentru necesitatea asigurării unui program de lucru acceptabil pentru fiecare medic, cu scopul de a împiedica instalarea oboselii cronice, care duce la epuizare fizică și psihică, având drept consecință apariția greșelilor profesionale și de comportament, unele foarte grave. De data aceasta, subiectul e oarecum asemănător, dar nicidecum identic. E vorba despre ceea ce literatura de specialitate numește burnout syndrome (în traducere liberă, sindrom de epuizare profesională), o supraîncărcare fizică și emoțională având ca rezultat tendința de a părăsi specialitatea,locul de muncă sau chiarprofesia.

Mulți specialiști în materie conferă dreptul de autor pentru acest termen psihologului Herbert Freudenberger, care în anul 1974 a descris sindromul decelat la mai mulți dintre colaboratorii săi care lucrau într-o policlinică pentru pacienți dependenți de droguri. Dar, de fapt, primul care a folosit termenul e scriitorul Graham Greene într-un roman publicat în anul 1961.

Sindromul burnout cuprinde o serie de manifestări, cele mai multe de ordin psihologic, incluzând epuizare emoțională, senzație de depersonalizare, scăderea semnificativă a dorinței de a continua activitatea zilnică și lipsa de interes pentru rezultatele muncii. Într-o fază avansată, acestui complex de simptome i se adaugă semne fizice cum ar fi cefaleea, insomnia, afectarea memoriei faptelor recente.

Înmulțirea cazurilor care se încadrează în această entitate a dus la apariția unor studii care au produs, printre altele, așa-numita clasificare Maslach. Cercetătoarele americane Christina Maslach și Susan Jackson au caracterizat fenomenul ca fiind unul tridimensional, caracterizat de: epuizare emoțională, depersonalizare și scăderea performanței profesionale. Ulterior au fost identificați cel puțin patru factori de risc responsabili pentru apariția sindromului: incompatibilitatea cerințelor locului de muncă cu personalitatea individului, lipsa de recunoaștere a meritelor profesionale, absența unei atmosfere de cooperare la locul de muncă și conflictul între așteptările celor din jur și performanța individului.

Pentru unii cercetători, sindromul burnout e similar cu diagnosticul de stare depresivă, cu toate consecințele cunoscute din domeniul psihiatriei. Pentru alții, e vorba despre o totală incompatibilitate între natura psihologică a individului și caracteristicile muncii pe care e obligat să o efectueze.

Deși sindromul burnout se întâlnește și la alte profesii, în special la cele intelectuale, se pare că el afectează în mod special profesia medicală. Nu e un secret pentru nimeni faptul că medicul activează într-un mediu și în condiții care pretind un grad înalt de dedicare, dar și de afectare sufletească provocată de grija pentru soarta pacientului aflat în îngrijirea sa. Am avut ocazia de mai multe ori să-mi amintesc că medicul nu poate muri cu fiecare pacient ajuns în faza finală a vieții sale. Dar această realitate nu ne împiedică să luăm cu noi o bună parte din tragedia ce însoțește un caz pierdut. Pentru multe specialități medicale, întâlnirea aproape zilnică cu cazuri grave creează o stare de permanent stres, iar literatura de specialitate vorbește despre legătura organică dintre stres și sindromul burnout.

Se pare că cel în pericol de a suferi de acest sindrom e medicul care nu se poate despărți de evenimentele din cursul zilei de muncă și transferă cele întâmplate în mediul familial, acasă, după orele de lucru. La prima vedere s-ar părea că pericolul e mai mare în cazul colegilor mai tineri, la începutul carierei, care n-au găsit încă modul de adaptare din punct de vedere psihologic la aspectele stresante ale meseriei.

Realitatea e însă alta. Sindromul burnout se dezvoltă treptat, uneori e vorba de luni sau chiar de ani. Fundalul pe care se clădește este, de multe ori, senzația de dezamăgire legată de profesia aleasă, care se dovedește a fi mult diferită față de așteptările individului, iar descoperirea (și confirmarea) acestei nepotriviri cere timp. De cele mai multe ori, individul încearcă să funcționeze normal, în ciuda senzației că nu este „omul potrivit la locul potrivit”.

De-a lungul anilor am întâlnit colegi din specialitatea mea care s-au trezit după un timp oarecare complet dezamăgiți de ceea ce le oferea munca de zi cu zi și total lipsiți de acea recompensă morală și psihologică absolut necesară, pe care orice muncă trebuie s-o ofere. Găsindu-se în această deplorabilă situație prea târziu pentru a părăsi complet domeniul de activitate, unii au încercat să se refugieze în alte direcții, cum ar fi organizare, educație, cercetare, toate făcând parte din specialitatea ATI, dar fără un contact zilnic cu pacientul. Alții au părăsit specialitatea, făcând abstracție de timpul și eforturile investite în meserie.

Pericolul constă în nerecunoașterea la timp a situației în care se află individul în cauză. În primul rând e vorba de tendința acestuia de a nega existența unei probleme legate de locul de muncă. În mod instinctiv, lupta se duce pe plan spiritual, cu încercări de a face față situației, fără a cere ajutorul celor din jur sau al unei instanțe profesionale. Pe undeva, vina aparține și colegilor la locul de muncă. În mod natural, tendința e de a da vina pe lipsa de interes sau de performanță a individului, fără a încerca să se cerceteze ce se ascunde în spatele acelei situații. Izbucnirile de mânie care alternează cu lungi momente de depresie sau de indiferență sunt trecute cu vederea, în speranța că lucrurile se vor îndrepta de la sine. Într-o următoare fază, individul în cauză ajunge la concluzia corectă, dar încearcă să ascundă gravitatea situației, căutând pretexte pentru a evita o intervenție din afară.

Situația nu e fără ieșire. Se pare că responsabilizarea celor din jur se află pe primul loc pe lista măsurilor de îndreptare a situației. Dezvăluirea acestei stări speciale trebuie urmată de o discuție personală, urmată de propunerea ca cel în cauză să se adreseze unui specialist în domeniu – psiholog sau chiar psihiatru. În paralel, situația trebuie înțeleasă și acceptată de colegi, iar ajutorul moral nu ar trebui să întârzie. De multe ori, această nedorită schimbare de stare sufletească are repercusiuni și asupra vieții de familie, de aceea încercările de ajutor trebuie să ia în considerare și această posibilitate.

Departe de mine de a încerca să ofer soluții mai specifice. Ele aparțin unor specialități îndepărtate de a mea. Dar, uneori, măsuri simple, luate la timp, potîmbunătăți situația creată. Iată un exemplu! În urmă cu zeci de ani am condus o secție care combina două domenii aparent similare, dar cu multe deosebiri una față de cealaltă: unitatea de terapie intensivă și camera de reanimare postoperatorie imediată (ceea ce americanii numeau pe vremuri recovery room). În timp, am ajuns la concluzia că personalul mediu care activa în terapie intensivă dădea semne de oboseală psihologică, lipsă de răbdare și mai ales stări de depresie provocate de situația gravă a unor pacienți fără scăpare. Transferarea temporară în partea de reanimare postoperatorie a rezolvat în mai toate cazurile situația, asistenta sau asistentul având ocazia să se ocupe de pacienți care după trezirea din anestezie erau transportați pe secția de care aparțineau, fiind stabili.

Metode mai puțin drastice – cum ar fi scăderea numărului de gărzi, eliberarea completă de sarcinile profesionale la sfârșitul de săptămână, participarea la un curs în afara locului de muncă, discuțiile frecvente, între patru ochi, cu intenția de a ușura procesul de deschidere a sufletului –, relativ ușor de aplicat și care au șanse mari de reușită, pot, de asemenea, să prevină apariția sindromului burnout.

O parte din cele expuse mai sus se găsesc în articolele publicate de psihologul clinician Amy Windover, care activează într-una din cele mai cunoscute instituții medicale nord-americane, spitalul Cleveland Clinic din Ohio. Este autoarea unor metode de comunicare cu pacientul, doar o parte dintr-o lungă listă de măsuri care pot ameliora în mod semnificativ situațiile descrise mai sus. Recomand tuturor celor care sunt interesați să aprofundeze subiectulsă-i cautearticolele, multe dintre ele fiind disponibile în format electronic.