Dacă am pune toată cunoaşterea
omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în
subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o
eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii –
mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar
plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează
la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie,
fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei.
Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi
în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat
de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.
Aşa am păţit eu deunăzi şi
a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru,
cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam
cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam,
dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele
nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de
diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată
lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un
tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi
fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul
rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie,
fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia
născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut
două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă
care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe
undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul
în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai
vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische
Zeitung.
Uitându-mă mai atent
printre semnele gotice, am văzut însă că citatul complet era altul: der
Quadrat der Diagnose ist Prognose. Ciudată aserţiune, cum că prognosticul e
diagnosticul la pătrat. Am aflat că autorul ei e un medic german pe nume Johann
Spindler (1777–1840) şi că a scris o carte plină de afirmaţii asemănătoare
numită Allgemeine Nosologie und Therapie als Wissenschaft. Şi da, deşi
aveam nenumărate alte sarcini mai presante (de exemplu, să termin la timp
textul pentru „Viaţa medicală“), m-am apucat să citesc ce paragrafe din ea am
putut găsi. Omul acesta, în cea mai pură tradiţie iluministă, încerca să
elaboreze nici mai mult, nici mai puţin decât o teorie a medicinii bazată
exclusiv pe matematici elementare. Speranţa lui era că toată munca noastră
poate fi redusă la logaritmi, derivate, integrale, radicali etc., algoritmi
simpli şi precişi prin care raţiunea pură ar fi putut să domine boala şi
moartea. Mai mult, Spindler afirmă că medicii, în procesele lor de diagnostic,
elucidare a etiologiei, fiziopatologiei şi terapiei, asemenea domnului
Jourdain, fac deja matematică fără s-o ştie.
V-aş ruga să lăsaţi jos
revista preţ de câteva secunde (ştiu că e foarte greu), şi să meditaţi la
frumuseţea şi enormitatea ideii.
Frumuseţe, pentru că
matematica e frumoasă în sine, indiferent cât de mult ne-a plăcut la liceu. Ea
găseşte modele şi pe baza lor formulează conjecturi, prevede ceea ce ochii noştri
nu sunt în stare să vadă, cum e materia neagră pe care o menţionam la început.
Într-un fel, e adevărat, medicina încearcă să facă acelaşi lucru. Dar aici
asemănarea se opreşte. Matematica este o artă cu totul pozitivă, e o abstracţiune
a tot ceea ce poate fi obiectiv. Ceea ce n-am reuşit să eliminăm din medicină şi,
după unii, nici nu vom reuşi vreodată, e partea subiectivă. Jaspers şi Max
Weber susţineau că e o iluzie să încercăm să o facem, că trebuie să îmbrăţişăm
subiectivul, să-l folosim în criteriile noastre de diagnostic şi să nu ne
amăgim aşadar că modelele noastre pseudomatematice sunt categorii naturale.
Chiar şi în cele mai obiective, pozitiviste, situaţii medicale (de la modelul
cibernetic al şocului, sau pur şi simplu identificarea unei bacterii într-un
produs patologic), medicina este mai mult decât obiectivă, pentru că operează
cu valori. Să atribui valoare vieţii şi aspectelor ei – mă refer la
valoarea fundamentală, nu la cea monetară, bineînţeles – nu este un proces
obiectiv, ci unul ancorat în viaţa însăşi, autovalorizantă prin definiţie.
Ideea lui Spindler ne
pare astăzi desuetă pentru că toată concepţia noastră de viaţă a migrat din
iluminismul raţional către antipozitivismul sociologic şi, mai apoi, către
umanismul postbelic. Doar că nu a rămas acolo, ci s-a îndreptat către
orizonturi mult mai stranii.
La câteva zile după ce
confratele M. m-a stimulat cu întrebarea dumisale, asistam la cuvântarea lui
Fernando Lolas la congresul World Psychiatric Association, de abia încheiat la
Bucureşti. Lolas este psihiatru şi profesor de bioetică la Universitatea din
Santiago de Chile. Şi dumnealui militează pentru o teorie a medicinii. E
interesant de văzut cât de mult diferă ea de strămoşul de acum două secole.
Într-un discurs erudit, eclectic, sofisticat şi chiar poliglot, profesorul
Lolas ne-a vorbit despre cum rezultatul muncii fiecăruia dintre noi este esenţialmente
un text (literatură, aşadar) încărcat simbolic, care poate fi decodificat, tradus,
prelucrat. Pentru dumnealui, medicina este o metanaraţiune heterogenă, text
compozit în care se întâlnesc autori foarte diferiţi (medicul, pacientul,
familia lui etc.), dar nu unul pasiv şi pasibil de a se pierde în marea
bibliotecă subterană, ci o „ştiinţă a acţiunilor“. Asta dacă am înţeles eu
bine, pentru că nu ştiu cât de mult eu însumi, şi de altfel tot restul
publicului destul de numeros, am putut decodifica din prelegerea însăşi. E tot
o teorie idealizantă, care vrea să transcendă empiricul, într-un model
postmodern care mi-a adus aminte de Lyotard şi de Michael J. Reddy, şi, mai
departe, din nou de matematică, pentru că şi ea e tot un metalimbaj, însă totul
într-un joc de oglinzi atât de caracteristic erei noastre.
În sala de conferinţă,
în interiorul Palatului Parlamentului, era un ecou greu de suportat, de altfel.
Marmura omniprezentă respingea cuvintele în toate direcţiile. Şi e posibil să
fi scris textul acesta doar ca reacţie la multitudinea de coşmar a faţadelor
Casei Poporului, pe dealul ei artificial, sub care se află nenumărate niveluri
subterane de istorii uitate ce apasă masiv pe conştiinţele noastre.
