O mai
veche zicală spune: „Să faci ce zice popa, nu ce face el“. Mutând lucrurile în
domeniul medical, nu o dată se întâmplă ca medicul, fumător convins, să îi
predice pacientului despre beneficiile renunţării la fumat. Ce facem cu medicii
fumători? Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de pildă, nu angajează – fără excepţii
– decât nefumători. (Dr. A. M.)
Am participat, nu demult, la congresul
Societăţii Române de Cardiologie. Pe treptele din faţa Cazinoului din Sinaia,
puteau fi văzuţi, în lumina strălucitoare a acelui septembrie, zeci de oameni
cu ecusonul congresului, fumând. Ceva mai târziu, la ora prânzului, terasele
oraşului erau pline de congresişti fumători. În primăvara anului următor, la
Chicago, am ieşit la aer într-o pauză a reuniunii anuale a American Heart
Association. Zgribuliţi din cauza vântului care venea dinspre lacul Michigan, câţiva
oameni de serviciu fumau rapid, fără să vorbească. Trebuie să pomenesc şi
faptul că, din cei 270 de rezidenţi care au trecut prin serviciul pe care îl
conduc în ultimii 20 de ani, numai unul era fumător.
În
2007, Cleveland Clinic – în opinia multora (inclusiv a mea) cel mai bun spital
din Statele Unite – a decis să nu mai angajeze fumători. Decizia era perfect
legală, pentru că Cleveland Clinic este o instituţie privată, iar fumatul nu
este un drept protejat specific de constituţia ţării sau a statului Ohio. Din
2007 până în 2009, proporţia fumătorilor din Cuyahoga County (regiunea în care
se află Clevelend Clinic) a scăzut de la 20,7% la 15%, în timp ce în restul
statului a rămas la 20,3% (Schmidt H, Voigt K, Emanuel EJ. The ethics of not
hiring smokers. N Engl J Med. 2013 Apr 11;368:1369-71). Cum se vede, mesajul a
fost recepţionat prompt de întreaga populaţie, nu numai de cei care doreau să
lucreze la prestigioasa instituţie. Măsuri similare au fost luate de Baylor
Health System în Dallas şi de University of Pennsylvania Health System în
Philadelphia, organizaţii cu zeci de mii de salariaţi fiecare. Până acum însă,
nu ştiu ca o instituţie sau industrie de aceste dimensiuni să fi trecut la următorul
pas logic, care ar fi concedierea fumătorilor. Şi, desigur, suntem foarte
departe de ziua în care tutunul va fi trecut în categoria substanţelor adictive
interzise prin lege.
Ştim – sau ar trebui să ştim – că fumatul
contribuie decisiv la cel puţin 20% din decese. În Statele Unite, cu 440.000 de
astfel de cazuri în fiecare an, fumatul produce mai multe decese decât SIDA,
consumul ilegal de droguri, bolile produse de ingestia alcoolului etilic,
accidentele rutiere, sinuciderile şi omuciderile luate împreună. Pentru orice instituţie sau industrie, refuzul de a
angaja fumători are sens, pentru că va reduce cheltuielile legate de sănătatea
precară a fumătorilor şi va corecta efectul productivităţii scăzute prin
absenteism medical.
Dilema morală este uşor de înţeles. Pe de-o
parte, decizia de a exclude fumătorii de la avantajele unui post salarizat
produce avantaje financiare nefumătorilor (categoria majoritară), în măsura în
care scade costul asigurărilor de sănătate private prin înlăturarea unui grup
care ar consuma mai multe resurse. Pe de altă parte, un fumător „sănătos“ poate
fi la fel de util angajatorului ca un nefumător, iar decizia poate fi
considerată discriminatorie. Ajungem, din nou, la un conflict discutat des în
acest colţ de pagină, cel dintre autonomie şi justiţie socială. În acest caz,
justiţia socială identifică fumatul, expresie a alegerii individuale de a
utiliza un produs legal, drept adversar al binelui comun, prin scăderea
resurselor financiare alocate sănătăţii, pe care le împărţim cu toţii. Rămâne
doar să decidem dacă binele comun este mai important decât libertatea de a
dispune cum vrem de viaţa şi sănătatea noastră.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.