În măsura în care orice medic, că și-o dorește sau nu, este o
persoană publică, o parte din relația medic–pacient se desfășoară în afara
zidurilor cabinetului sau salonului de spital. Așa au stat lucrurile
dintotdeauna. Fiecare medic e și altceva decât el însuși: o imagine, un rol
social simbolic, o reputație, așteptări. Astăzi, tot independent de voința
noastră, imaginea noastră publică se mută online. E așadar important să avem un
oarecare control asupra ei, atât pentru propria noastră protecție, cât și
pentru beneficiile pe care ea le poate întoarce publicului larg. Deși, din ce
în ce mai mult, prezența online e considerată o formă bazală de comunicare, nu
există algoritmi verificați despre cum să o construim și putem oricând resimți
efecte adverse. Eu, de exemplu, fac față cu greu cantității mari de întrebări
pe care le primesc de la oameni aflați într-o suferință psihică. De cele mai
multe ori, sunt întrebări care trebuie adresate față în față, la cabinet, către
medicul curant, așa că singurul răspuns bun pe care îl pot da e ca omul să își
găsească un doctor. Uneori, oamenii vor doar să fie ascultați sau citiți, dar
și asta e o povară – afectivă, temporală, fizică – mai mare decât poate duce un
medic în afara orelor de program. E o ecuație complexă la care continui să caut
soluții.
Dar contemporaneitatea și internetul au adus încă un element nou
în istorie: acum și pacienții noștri au, cel mai adesea, o amprentă publică,
ușor accesibilă. Relația medic–pacient își extinde, așadar, limitele reale și
mai departe de cele formale și fiecare membru al ei continuă să fie disponibil,
într-o măsură variabilă, doar prin tastarea unui nume într-un motor de căutare.
Și dacă putem să fim convinși că suntem obiectul multor căutări
pe Google din partea pacienților actuali și potențiali, lucru altfel normal, cât
de des se întâmplă și cât de normală e acțiunea reciprocă? Vă căutați pacienții
pe Google?
În ultimii zece ani, avem de-a face cu o abundență de literatură
privind interacțiunile online cu pacienții noștri. Având în vedere lipsa
datelor privind riscurile și beneficiile acestora, a expertizei și experienței
seniorilor (chiar și majoritatea medicilor relativ tineri sunt născuți înainte
de internet) și deci a unui consens profesional, majoritatea literaturii e de
domeniul opiniei și dezbaterii. Dar dezbaterea pare tot mai mult să tindă
într-o anumită direcție.
Prin 2009, informațiile despre pacienți oferite de Google erau
privite mai curând ca o curiozitate marginală de către comunitatea medicală,
iar „recomandările” includeau mai ales suspiciune și coroborare a informației,
precum și consultarea legii locale în privința chestiunilor legate de
confidențialitate. Câțiva ani mai târziu, în 2013, în buletinul informativ al
Asociației americane de psihiatrie (APA), într-un text numit „Beware of
ethics traps in social networking world”, experți în etică ai APA păreau pe
deplin conștienți și foarte alarmați de impactul masiv al internetului asupra
relației medic–pacient, priveau simplul fapt de a avea un cont de social media
ca necesitând o extremă prudență din partea unui medic, solicitarea
„prieteniei” unui pacient era considerată interzisă, iar înregistrarea datelor
provenite de pe Google în foaia de observație – neetică.
Mai trec câțiva ani și iată că, luna aceasta, în aceeași
publicație, putem citi proaspătul articol cu titlul „To Google or not to
Google: patient online ‘footprint’ is easily accessible”. Mai întâi, aflăm
că un sondaj demonstrează că majoritatea medicilor (dintr-un anumit centru
medical universitar luat ca eșantion) își „google-uiesc” pacienții. Există
mereu justificări: pentru a afla de soarta unui pacient care a încetat brusc să
vină la control, pentru a verifica plauzibilitatea relatărilor pacientului, pur
și simplu pentru a obține informații suplimentare, precum cele furnizate de
familie, pentru a verifica antecedente judiciare etc. De cele mai multe ori
însă, medicii nu solicită consimțământul pacientului pentru a face căutarea, nu
îl informează nici post-factum, nici nu vorbesc prea mult despre asta în cadru
științific medical. Așadar, fenomenul există, e probabil generalizat și nu are
rost să pretindem contrariul. Mai apoi, cu toate rezervele validității, valorii
și eticii atașate acestui tip de informații despre pacient, acestea sunt
concepute ca publice și permanente, și sus-numiții experți etici nu exclud ca
ele să poată fi incluse în standardul de îngrijiri, deci colectarea lor să
devină obligatorie pentru fiecare medic, într-un cadru bine reglementat.
Dezbaterea etică este încă prezentă, dar de la extrema prudență am ajuns la
îndrăzneala speculativă. Singura dificultate care pare să persiste e separarea
curiozității personale, care nu e etică, de curiozitatea medicală, motivată de
cel mai bun interes al pacientului.
Pentru autorul acestui text și pentru mulți dintre cititori,
lucrători într-un sistem precar și deficitar, dilema morală a căutării
pacienților pe net e rezolvată automat de lipsa de timp. Dar și pentru noi e
ceva de învățat aici. E vorba de sintagma pe care autorii articolului o
folosesc și despre care bănuiesc că va deveni, oricum, parte din dogma
medicală: noțiunea de fenotip digital.