Sunt de prea mult timp rupt de practica
medicală din România, iar scurtele mele vizite în ţara în care m-am născut sunt
insuficiente pentru a depista şi cunoaşte amănunte, care, puse cap la cap, să
îmi ofere o imagine corectă a ceea ce se întâmplă azi în instituţiile medicale
româneşti. O spun pentru a mă scuza de la bun început dacă în rândurile de mai
jos se va strecura vreo eroare.
Scriu din amintirile acumulate în tinereţe,
pe vremea când lucram în spitalele bucureştene şi mă lăudam cu faptul că mai
nimic din practica medicală de atunci nu-mi rămânea ascuns. Printre altele –
obiceiul medicului român de a-şi îngriji propria familie. Despre această
realitate pot oferi mărturisiri la persoana întâi: de multe ori am avut ocazia
(şi niciodată n-am „scăpat-o“!) de a anestezia membrii propriei mele familii. Şi,
slavă Domnului, cu toţii au supravieţuit procedurii şi au fost mulţumiţi de
serviciul oferit.
Odată ajuns în Israel, una din primele
imagini întipărite pe retină – şi rămasă în memorie până astăzi – a fost a unui
medic, coleg de specialitate, aşezat în sala de aşteptare a blocului operator,
aşteptând terminarea operaţiei suferite de mama sa. L-am întrebat de ce nu a
asigurat el anestezia („Oare ea nu are încredere în capacităţile profesionale
ale băiatului ei?!“), iar răspunsul a venit rapid şi iritat: „Să-ţi îngrijeşti
propria familie? Cine a mai auzit aşa ceva?! Complet interzis şi neetic!“. Un
foarte cunoscut chirurg israelian de origine română a devenit chiar ţinta
atacurilor (neoficiale) ale colegilor pentru că s-a hotărât, la un moment dat,
să realizeze colecistectomia indicată mamei sale, sfidând obiceiurile şi
regulile nescrise ale practicii medicale locale.
N-am idee cum se petrec azi lucrurile în
România din acest punct de vedere, dar în „lumea mare“, preceptul neamestecului
în tratamentul aplicat unui membru al familiei e respectat aproape întotdeauna
(în viaţă, ca şi în medicină, nimic nu e 100%).
O reîntoarcere la zilele uceniciei mele
profesionale. O hotărâre corectă a medicilor ginecologi care-mi îngrijeau soţia
aflată în sala de naşteri a vizat obligativitatea cezarienei, din cauza
travaliului prelungit, ce punea în pericol copilul. Aflat lângă patul soţiei,
am fost chemat la telefon de medicul anestezist, care m-a rugat ca, până ajunge
el la spital, să pregătesc aparatul de anestezie. Am intrat în sala de operaţie
şi, printre altele, am verificat laringoscopul necesar intubaţiei traheale.
Instrumentul s-a dovedit însă prea greu pentru ceea ce mâinile mele puteau
mânui în acel moment şi şi-a făcut nemilos drum spre podeaua de piatră, spărgându-se
astfel becul ce asigura ghidajul spre corzile vocale. Nimic mai simplu decât
schimbarea becului cu un altul, mi-am zis, dar tremorul mâinilor m-a împiedicat
să duc la bun sfârşit înşurubarea noului bec. Greu de uitat acest episod, iar
realitatea – uneori mascată de personalitatea individului – este că suntem cu
toţii oameni, cu inimă, cu emoţii şi cu reacţii necontrolabile.
Citatul alăturat a fost publicat acum mai
bine de un secol şi jumătate şi prezintă o realitate greu de combătut. E vorba
de efectul îmbolnăvirii unei persoane dragi asupra clarităţii gândirii şi
corectitudinii deciziilor medicului. Dacă acest simplu precept etic e corect,
atunci cum se poate explica decizia medicului de a-şi îngriji copilul, soţia
sau părintele? Ce încredere poate avea pacientul în cauză (în acele momente, părintele,
copilul sau soţia nu mai sunt membri ai familiei, ci pacienţi) că va primi
tratamentul adecvat, ghidat de un discernământ bazat pe o gândire obiectivă,
care reuşeşte să cântărească într-un mod judicios argumentele pro şi contra ale
fiecărei decizii ce trebuie luată?
Nu este niciun secret faptul că orice
intervenţie medicală se poate însoţi de incidente, accidente şi efecte secundare.
La colonoscopie, apare o perforaţie la o mie de proceduri. La angiografia
coronariană, se produc leziuni vasculare grave la 1% din cazuri. Acel caz rar
poate fi – în teorie – un membru al familiei devenit pacientul tău. Al tău şi
al nimănui altcuiva! Cum va găsi medicul puterea sufletească de a se lupta cu
sentimentul de vinovăţie şi cu deznădejdea provocată de eşec? Şi cum va putea
medicul să accepte că niciun medic nu poate muri odată cu fiecare pacient al său?
N-aş vrea să fiu rău înţeles. Cu toţii recomandăm
celor din jurul nostru antipiretice, analgezice şi chiar antibiotice, cu toate
că orice medicament are efecte secundare. Dar, până la luarea unei decizii
cruciale, până la hotărârea de a lua în propriile mâini soarta unei persoane
importante din viaţa ta – când în jurul tău există specialişti la fel de
competenţi, apţi în a te înlocui cu succes – drumul e foarte lung şi extrem de
periculos emoţional.
|
 „Anxietatea provocată medicului de starea de
sănătate a unui membru al familiei sale poate avea ca efect secundar afectarea
discernământului său clinic, producând timorare şi chiar dificultăţi în luarea
unei decizii practice.“ (Codul de etică al Asociaţiei medicale americane, 1848)
|
