Frecvent, suntem
asaltaţi pe toate canalele mass-media cu aspecte negative ce apar în practica
profesiunii medicale. Conform unor crainici virulenţi, suntem o clasă
intelectuală care săvârşeşte zilnic acte reprobabile ce prejudiciază populaţia
atât civil, cât şi moral. Desigur, adevărul este de departe altul. Deşi se
pronunţă cuvinte precum „încă o crimă în lumea medicală“, „medicii criminali
din spitalul…“, nimeni nu poate fi acuzat de vreo vină până când nu se pronunţă
definitiv şi irevocabil o instanţă judecătorească. Până atunci însă, societatea
receptivă la „senzaţional“ poate crede că ceea ce i se prezintă este real.
Medicul incriminat nu are decât să „dea serios din aripi“ până la restabilirea
adevărului. Mai mult, odată scos din culpă, actul final nu mai este furnizat cu
acelaşi elan de difuzorii iniţiali şi este receptat de foarte puţini. Piatra,
odată aruncată în apă, cu greu mai poate fi scoasă.
Formularea cea mai completă care explică
sensul cuvântului „malpraxis“ a fost adoptată în Legea nr. 95/2006, potrivit căreia
malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical
sau medico-farmaceutic generator de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii
medicale, sanitare sau farmaceutice. Pentru prejudiciile care decurg din
nerespectarea reglementărilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul
informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale, depăşirea limitelor
competenţei medicale obţinute prin pregătirea profesională, legea prevede
atragerea răspunderii civile. În unele cazuri, reglementate de art. 643 din
aceeaşi lege, se înlătură răspunderea civilă pentru malpraxis. Astfel,
personalul medical este exonerat de orice vină dacă actul medical defectuos
este cauzat de condiţiile de lucru precare, de dotările insuficiente cu
echipament, infecţii nosocomiale, efecte adverse, complicaţii generate de
metodele de investigaţie sau de viciile ascunse ale materialelor sanitare. În
aceste cazuri, răspunderea este instituţională – mai exact, trebuie trasă la răspundere
conducerea unităţii sanitare sau furnizorul de servicii medicale. Mai există o
situaţie frecvent întâlnită în practica medicală exceptată de la definiţia
malpraxisului: aceea în care se acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţelor dobândite.
Pentru evitarea riscului de malpraxis, art.
643 din Legea nr. 95/2006 stabileşte obligativitatea obţinerii acordului scris
al pacientului care urmează a fi supus unei intervenţii medicale cu potenţial de
risc. Prin urmare, fiecare medic sau asistentă medicală trebuie să obţină a
priori aprobarea din partea pacientului pentru orice gest efectuat, cu
informarea prealabilă a acestuia în ce priveşte riscul pe care-l comportă actul
medical propus. E drept, acest demers include şi un potenţial refuz din partea
bolnavului, gest care va fi neapărat consemnat în formă scrisă, cu semnătura şi
codul numeric personal al pacientului. Prin completarea formularului de consimţământ
informat, ne scutim de explicaţii nepotrivite într-o eventuală implicare
juridică. Apărarea este mult facilitată de prezenţa formularului completat.
Ce facem însă în situaţia în care nu se
poate solicita semnătura pacientului? Copii minori în lipsa părinţilor sau
tutorelui, pacienţi cu intelect la limită, cazuri care urmează tratamente
psihiatrice cu afectarea discernământului, bolnavi aflaţi sub influenţa
alcoolului sau drogurilor, precum şi comatoşi. Legislaţia în vigoare prevede
ca, în asemenea situaţii, să fie completată o fişă de asistenţă medicală în
urgenţă, în care se trec, pe lângă unele date de stare civilă ale bolnavului,
starea de urgenţă, care va fi certificată de trei medici şi un cadru mediu,
prin semnătură şi parafă. Totodată, se consemnează într-o rubrică specială
evoluţia posibilă a bolnavului dacă nu se aplică asistenţa medicală de urgenţă.
Apoi, se pot efectua actele medicale necesare conservării stării de sănătate
sau chiar salvării vieţii pacientului. În cazul copiilor minori conştienţi, cu
vârste de 16–18 ani, legislaţia în vigoare stipulează clar că ei pot decide
singuri şi juridic doar în situaţii de intervenţie pe organele genitale. În
rest, este obligatorie semnătura unui părinte sau tutore legal.
Acestea sunt situaţiile cele mai frecvente
întâlnite în activitatea medicală. Ar mai fi şi alte aspecte, mai rare, e
drept, precum filmarea sau fotografierea bolnavului cu scopul unei cercetări ştiinţifice,
furnizarea către terţi de date personale privind starea de sănătate sau evoluţia,
acordul exprimat pentru recoltări şi stocări de material biologic etc. Totuşi,
este important de reţinut: „Fiecare răspunde doar pentru ceea ce face“.
